La 1868, exista Societatea de Lectură Română loc în care se citeau ziare şi se comentau evenimentele vremii.
În 1879, societatea condusă de protopopul Papiu - preşedinte, şi de avocatul Francisc Hossu Longin - secretar, avea o bibliotecă.
În 1923, societatea îşi schimbă numele în Casina Română.
Dintr-un raport al bibliotecarului pe anul 1938 aflăm că biblioteca avea 2.197 de opere româneşti. Din cauza condiţiilor istorice de atunci imobilul a fost ocupat în 1939 de armată, apoi până în 1964 a fost conservat.
În anul 1949, în acest sediu se organizează Ateneul Popular Ilie Pintilie care includea şi o bibliotecă, care, în 1951, a primit statutul de bibliotecă a regiunii Hunedoara. Dintr-un proces verbal întocmit la 25 septembrie a aceluiaşi an cu prilejul unui control realizat aflăm că aceasta avea înregistrate 6.702 de volume.
Între 1951-1968 a funcţionat sub denumirea de Biblioteca Centrală Regională, între 1968-1974 sub denumirea de Biblioteca Municipală, din 1974-1993 de Biblioteca Judeţeană Hunedoara - Deva, iar din 1993 prin Decizia 97 a Consiliului Judeţean i s-a atribuit numele de Ovid Densusianu, personalitate culturală hunedoreana simbol.

Ovid Densusianu, critic, istoric literar, lingvist, folclorist, poet

S-a născut la Făgăraş, în data de 29 decembrie 1873, ca fiu al lui Aron Densusianu şi al Elenei (născută Circa, de origine braşoveană) Pe linie paternă, este descendentul vechii familii româneşti a Densusienilor, originară din Densuş, satul din Ţara Haţegului renumit pentru biserica monument istoric "Fiu al lui Aron Densusianu, profesor la Universitatea din Iaşi, şi nepot al lui Nicolaie Densusianu, istoric al revoluţiei lui Horea, el aparţine acelui neam de dârji cărturari transilvăneni care, însufleţiţi de un luminat patriotism, au mers pe cărările aride ale ştiinţei, încercând să descifreze originile limbii şi ale poporului român." (Boris Cazacu) Ţinutul Ţării Haţegului, situat în apropierea Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, a constituit obiectul unui interes deosebit din partea viitorului lingvist, folclorist şi istoric Ovid Densusianu. Acest ţinut oferea, în opinia lui, "… una dintre cele mai frumoase privelişti de poezie a pământului romanesc" La origine, familia se numea Pop, primul care a purtat numele Densusianu a fost Aron, care figurează cu acest nume în scriptele gimnaziului de la Blaj, pentru a putea fi deosebit de alţi elevi cu numele Pop "Densusienii, prin sat, prin strămoşi, prin alianţele conjugale, îşi făcuseră o istorie cu genealogii seculare încărcate cu nume cu sonorităţi latine şi de fond vechi, reîntipărire prin latinişti." (Marin Bucur)

1880 – 1890: Clasele primare le urmează la Satul Lung, Făgăraş şi Braşov 1881: Se mută împreună cu familia la Iaşi, unde tatăl sau, Aron, fusese numit profesor universitar şi îşi va continua studiile secundare la "Liceul Naţional" şi la "Şcoala Instituţiilor Unite" 1890: Susţine bacalaureatul, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iaşi 1892: Obţine licenţa "Magna cum laudae" la Iaşi cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă şi romană şi Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est 1893: Este numit profesor la un liceu din Botoşani, apoi suplinitor la Focşani În perioada următoare călătoreşte la Berlin în vederea aprofundării studiilor Publică în "Revista Critică - Literară", editată de tatăl său, Aron Densusianu, articole de istorie, critică literară şi lingvistică: Aliteraţiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian 1894 – 1896: Îşi continuă studiile la École Pratique des Hautes Études, Collège de France, Sorbona-Paris, unde va obţine diploma de licenţă cu teza La Prise de Cordres et de Sèbillèe, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu şi un glosar bine documentate, publicat după unicul manuscris aflat la Biblioteca Naţională din Paris În aceeaşi perioadă, când în Franţa se manifesta un mare interes pentru literatura Evului Mediu, Ovid Densusianu mai publică şi lucrarea Aymeri de Narbonne dans la chanson du pèlerinage de Charlemagne în revista "România" (octombrie 1896), unde a mai publicat circa 15 studii Îşi susţine doctoratul, având ca temă un text din secolul XIV intitulat Roman de la comtesse d’Anjou 1897: Este numit profesor suplinitor la catedra de Istoria limbii şi literaturii române de la Universitatea din Bucureşti, unde deschide primul curs intitulată "Obiectul şi metoda filologiei", lecţie în care îşi face cunoscută concepţia despre filologie, disciplină căreia îi va dedica întreaga viată Va fi titularizat în 1901 la nou creata Catedră de Filologie Romanică, unde va susţine cursuri de istoria limbii, gramatica istorică, dialectologie, toponimie, onomastică, fonetică, istorie literară, folcloristică Iniţiază publicarea unui Anuar al Seminarului de istoria limbii şi literaturii române 1901: La doar 28 de ani, îi este publicată, la Paris, lucrarea de mare amploare Histoire de la langue roumaine, tome premier, Les origines, o impresionantă sinteză în care sunt strânse informaţii asupra istoriei limbii române până în secolul al XVII-lea "Istoria limbii române este cel mai reprezentativ domeniu al activităţii ştiinţifice a lui Ovid Densusianu: expunerile consacrate prezentării evoluţiei limbii române denotă deosebitele sale calităţi de om de ştiinţă, caracterizat prin dominarea materialului de fapte, prin rigoarea metodei de lucru şi printr-o gândire eliberată de prejudecaţi." (Boris Cazacu) 1905: Înfiinţează la Bucureşti "Societatea Filologică Românească" în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în Buletinul Societăţii Filologice Inaugurează cursul de dialectologie romanică, "în care studiază pe larg ramificaţiile lingvistice ale tuturor limbilor romanice" (Vasile Frăţilă) Este primul dintre lingviştii români care a studiat consecvent romanistica, punând accentul pe importanta limbii române în studiile de dialectologie comparată Înfiinţează revista "Vieaţa nouă" (apare până în 1925) şi colaborează la următoarele publicaţii: "Revista Critică - Literară", "Noua Revistă Română", "Revista Română", "Politică şi Literară", "Semănătorul", "Buletinul Societăţii Filologice" (două serii: ca ziar, în 1919, şi ca revistă, 1936 – 1937), "Revista idealistă", "Revista celorlalţi", "Farul", "Versuri şi proză", "Poezia", "Roma" 1906 – 1908: Împreună cu I. A. Candrea şi Th. D. Sperantia, Ovid Densusianu alcătuieşte, redactează şi publică o culegere de texte dialectale în volumul "Graiul nostru", o culegere de peste 800 de texte din toate părţile locuite de români, considerată de el "o icoană a graiului nostru" 1907: Împreună cu I. A. Candrea se ocupa de redactarea şi tipărirea Dicţionarului etimologic al limbii române, lucrare rămasă neterminată 1910: Adună în volumul Conferinţele "Vieţei nouă" prelegerile asupra simbolismului pe care le-a ţinut împreună cu o serie de colaboratori 1913: Ţine prelegeri la Collège de France şi la Universitatea din Bucureşti despre "însemnătatea limbii basce pentru romanistica", subiect pe care l-a studiat timp de două decenii înfiinţează Institutul de Filologie şi Folclor, cu publicaţia "Grai şi suflet" (1923 – 1937) 1914: Apare la Paris prima fasciculă din cel de-al doilea volum al monumentalei lucrări Histoire de la langue roumaine. Restul manuscrisului s-a pierdut în timpul Primului Război Mondial. Fascicula a doua va apărea după 18 ani (Paris, 1932), iar a treia în 1938, anul morţii savantului, tot la Paris 1914 – 1916: Ţine la Universitatea din Bucureşti prelegeri asupra simbolismului francez 1915: În urma vastei cercetări etno-lingvistice întreprinse în ţinutul său de baştină, publică lucrarea de dialectologie Graiul din Ţara Haţegului cu care inaugurează publicaţiile Institutului de Filologie şi Folclor pe care îl înfiinţase cu un an înainte. Studiul este considerat "o secvenţă ilustrativă, bogată şi vie în istoria şi sufletul oamenilor trăitori pe acest pământ şi un cald omagiu pe care marele erudit Ovid Densusianu l-a adus locurilor de baştină ale familiei sale." (Dumitru Susan) 1919: Este admis în rândurile membrilor Academiei Române (devenise membru corespondent în 1903), unde, la 31 mai, tine discursul de recepţie cu titlul "Barbu Delavrancea", răspunsul fiind rostit de Ioan Bianu, renumit bibliograf, directorul Bibliotecii Academiei Române, secretar general, preşedinte şi vicepreşedinte al Academiei Române 1920: Publică antologia Flori alese din cântecele poporului, cu texte reprezentative din folclorul românesc 1923: Este ales membru de onoare al Societăţii de Etnografie, iar în anul următor devine membru al Societăţii de Lingvistică de la Paris 1923: Înfiinţează revista "Grai şi suflet", publicaţie a Institutului de Filologie şi Folclor, în care alături de studii de limbă au apărut şi cercetări de folclor 1925: Iniţiază şi organizează primului Congres al filologilor români şi susţine comunicarea "Vorbirea populară din puncte nouă de vedere" 1938: Se stinge din viaţă la 8 iunie, în timpul unei sesiuni de examene Ultima însemnare olografă este un anunţ scris studenţilor săi prin care îi anunţă despre faptul că examenul oral de filologie romanică "se va ţine vineri 10 iunie, de la 5 – 7" În acea zi, însă, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu "Refractar zgomotelor stridente ale vieţii, filolog, estetician, poet, cetăţean de conştiinţă demnă, intelectual rasat, Ovid Densusianu a exprimat la treptele ridicate ale ştiinţei, gustului şi reveriei aspiraţiile constante ale poporului nostru, pentru cunoaştere, inefabil şi frumos. A dat un mesaj poetic pământului românesc în timpuri de restrişte, asemenea soldaţilor cu a căror bravura s-a simţit solidar." (Augustin Z. N. Pop)

OPERA - Studii: Istoria limbii şi literaturii române (1897 – 1898) Histoire de la langue roumaine (1901) Graiul nostru: texte din toate părţile locuite de români, publicate de I. A. Candrea, Ov. Densusianu şi Th. D. Sperantia (1906 – 1908) Dicţionarul etimologic al limbii române (1907) Folclorul. Cum trebuie înţeles (1910) Antologie dialectală (1915) Graiul din Ţara Haţegului (1915) Flori alese din cântecele poporului (1920) Dante şi latinitatea (1921) Graiul valahilor din Moravia şi Silezia (1921) Sufletul latin şi literatura nouă (1922) Viată păstoreasca în poezia noastră populară (1922 – 1923) Literatura română modernă (1925 – 1933) Noua ortografie (1932)
Este autorul volumelor de poezii Limanuri albe (1912) Heroica (1918) Sub stanca vremii (1919) Salba clipelor (1921) Raze peste lespezi (1921 / 1924?) În zorile vieţii (1921 / 1925?)
A scris piesa de teatru Între două lumi (1899) şi a tradus piesele lui Calderon Judecătorul din Zalomeia (1910) şi Wilhelm Meyer - Förster Heidelbergul de altădată, piesa în cinci acte (1909).