Page 6 - vl_50

pe sărite, când și când, epistolele de la prieteni, familie, iubite, colegi, elevi ori ascultători îmi reînvie
de fiecare dată o lume al cărei palpit de viață e incredibil. Sunt tezaurizate în ele întâmplări demult
uitate, trăiri și preocupări comune ție și expeditorului depeșelor, de la pulberea infinitezimală a unor
amănunte fugare despre vreme și vremuri, la magma incandescentă a unor sentimente mărturisite frust
ori prin cuvinte atent alese. Când deschid o scrisoare de demult, parcă o baghetă magică atinge ființa
mea care, brusc, redevine: adolescentul îndrăgostit, fiul rebel, camaradul de arme și hobby, fratele
discret și iubitor, excursionistul împătimit, colegul de an și de utopii, de echipă de fotbal, proful de
română și, mai de curând, jurnalistul „cu voce și fără chip”, dependent de ascultătorii emisiunilor sale
radiofonice. Cine nu crede în magie, să facă acest exercițiu al recitirii corespondenței primite mai de
curând sau în illo tempore. E unul la îndemâna fiecăruia dintre cei ce au ales să păstreze acest mic
„cufăr” sentimental.
Da, corespondența „tradițională” își trăiește cu siguranță ultimele clipe de viață și lasă locul -
uimită și oarecum nedumerită - celei „moderne” ori „post-moderne”, cum doriți să o numiți. Adică,
s.m.s.- ului redactat aproape telegrafic și văduvit de emoție, dar încercând să pluseze prin atașarea de
emoticoane...; postărilor pe internet, citite însă de întreg grupul tău și al lui de prieteni...; e-mailului
grăbit, la care ți se atașează în zile festive o felicitare electronică, muzicală și gratuită, cu un mesaj
într-o limbă pe care se întâmplă uneori să nu o cunoști...
Mai corespondăm și pe bloguri, și pe forumuri și pe nu știu câte alte platforme pe care
tehnologia ni le pune aproape gratuit la dispoziție. Dar și misivele noastre, astfel expediate, s-au cam
„ieftinit” binișor, trebuie s-o recunoaștem. Nu doar la nivelul stilului, dar mai ales al profunzimilor și
înălțimilor sentimentelor umane comunicate celuilalt ...
Scriitorii, și ei copii ai acestui veac, nu fac desigur excepție, abandonând tot mai mulți
practica acestui gen așa-zis minor, dar căruia i-au dat strălucire de diamant la noi un Ion Ghica, cu ale
sale Scrisori către Vasile Alecsandri, ori în Occident o Madame de Sévigné, cu ale sale Lettres, apărute
postum în 1726 și elogiate în atâtea rânduri de Marcel Proust, între alții. Apropo, vă mai amintiți șocul,
uimirea, bucuria noastră când a fost regăsită și editată anii trecuți corespondența dintre Mihai
Eminescu și Veronica Micle?
Meditând la destinul epistolelor manuscrise, putem conchide parafrazând o veche vorbă de
duh că nu numai cărțile, dar și manuscrisele au soarta lor. Dar până la a ști care le va fi destinul, să
continuăm să ne bucurăm de cele ce au înfruntat timpul, reușind să-l suspende și să-l reînvie pentru o
clipă. Așa cum o fac de pildă aceste slove adresate de Mihai Veronicăi, salvate miraculos de la uitarea
cea neagră și retrimise pe adresa... veșniciei prin editarea lor în volumul intitulat: Dulcea mea
Doamnă, Eminul meu iubit:
„Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiți într-o lume, în care fericirea nu poate exista?
Este în lumea asta destul loc pentru atîta iubire cîtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în
ordinea lucrurilor, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiți? Se potrivește amorul și suferințele
noastre cu o lume în care basseța, invidia, răutatea domnesc peste tot și pururea?”

Constantin Cristian BLEOTU

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 4