Page 18 - ml

Biobibliografie Marcel Lapteș

O poveste frumoasă
Întâlnirile mele cu dl. Marcel Lapteş ar putea fi numărate pe
degetele de la o mână şi încă ar mai rămâne loc... Nici durata lor nu ar
putea fi socotită copleşitoare. Şi totuşi, am acceptat să scriu aceste
rânduri din dorinţa de a aduce un elogiu nu doar unei persoane, ci unei
categorii pe care aş numi-o a „cunoscătorilor dinlăuntru ai culturii
tradiţionale”. Ei cunosc tot pentru că au văzut, ascultat, înregistrat tot,
pentru că au străbătut la pas fiecare sat, cătun, crâng. Au stat de vorbă cu
bătrânii, cu meşterii şi cu descântătoarele. Au intrat în casele şi în
sufletele lor, au scotocit în ungherele lor cu amintiri şi-n lăzile lor de
zestre şi nimic nu au păstrat pentru sine: totul au dăruit fie arhivând, fie
transcriind şi publicând, fie aducând pe scenă, în faţa orăşenilor la
prima sau a doua generaţie, cei atât de încercaţi de dorul de acasă. Sunt
cei pe care, orice şi oricând i-ai întreba, ştiu să te îndrume nu doar către
un topos, ci către o lume vie, ale cărei valori încă mai dăinuiesc - dacă
nu în aceeaşi splendoare pe care au avut prilejul s-o cunoască, măcar
într-o manieră latentă, dar provocatoare.
Cine va citi povestea vieţii lui Marcel Lapteş nu va fi
impresionat poate de performanţele lui; va socoti, aşa cum şi el a
socotit, de bună seamă, că sunt întreprinderi fireşti care, birocratic
vorbind, „se înscriu în fişa postului”. Asta pentru că Marcel Lapteş a
fost şi a rămas o prezenţă discretă, un om al faptelor aşa cum este şi un
om de litere. Dar fără el etnografia şi folclorul hunedorene nu ar mai fi
fost atât de bine cunoscute după 1990 şi asta pentru că revista „Mioriţa”
nu ar fi existat, colecţiile muzeale săteşti, lăcaşele de cult şi poeţii-ţărani
ar fi rămas în dulcele lor anonimat.
Când l-am întâlnit pe Marcel Lapteş (să fi fost în 1993? în 1995?)
a ţinut să-mi spună că este „hunedorean adoptat”, că a trecut munţii
venind din Cetatea Culturală a Moldovei şi a mai adăugat în glumă „Ar fi
trebuit să-mi schimb şi numele, să-l latinizez. Ar fi trebuit să-mi spun
Lacteş!”. Pe-atunci, făcea parte dintr-o echipă de aur cum puţine judeţe
aveau: Ioan Sicoe, Vasile Molodeţ, Mircea Ocoş, oameni pe care
constrângerile ideologice şi sarcinile propagandiştilor îi determinaseră
nu atât să se supună, cât să negocieze, nu atât să ofere spectacole-
standard, cât să ascundă şi să păstreze pentru vremuri mai prielnice
valorile pe care le descopereau. Iar acele vremuri tocmai veniseră...
Nu am mers pe teren împreună niciodată dar rememorările,
detaliile, sfaturile sale – date cu modestie şi distincţie, cu un fin simţ
analitic şi al ierarhizării valorilor – mi-au slujit întotdeauna oriunde am
păşit în Hunedoara. Aproape că nu-mi vine să cred (dar răbojul vremii nu
minte!) că „domnul de la Deva, cel cu revista” (cum îl numeam mai
demult) este septuagenar. Pentru mine a rămas acelaşi spirit tânăr, mereu iscoditor, aşezat pe studiu şi curios,
care îşi doreşte să facă şi reuşeşte multe. Marcel Lapteş pare un moldovean molcom şi reflexiv, dar de fapt este
un ardelean împătimit de bine şi de frumos, de lucrul făcut temeinic, rostuit şi şlefuit.
La mulţi ani cu bine, Marcel Lapteş!
Prof. univ. dr. Narcisa Știucă
Universitatea București

16