Page 87 - vl_51

Resursele expresive ale sinonimiei

mintesc, mai întâi, o realitate lingvistică pe care nu o poate contesta nimeni –
anume, aceea că vocabularul limbii noastre este nu numai de o rară bogăţie, dar şi
Ade o varietate excepţională, această însuşire permiţându-i vorbitorului să imprime
expunerii ideilor şi simţămintelor sale nuanţări dintre cele mai subtile şi mai sugestive.
Extrem de numeroase sunt acele noţiuni care se pot exprima prin elemente de vocabular
identice sau aproape asemănătoare sub raport semantic, deosebite doar din punctul de vedere al
formei. Această însuşire permite celui care se adresează prin viu grai sau în scris semenilor să asigure
comunicării sale necesara diversitate lexicală. Avem în vedere, de bună seamă, nu acele situaţii când
repetarea o dată sau chiar de mai multe ori a aceleiaşi vocabule într-un text devine utilă pentru
potenţarea unei anume idei, ci acele cerinţe impuse de ceea ce se înţelege prin coloritul lexical al
stilului.Procedeul este practicat, deopotrivă, în domeniul creaţiei artistice propriu-zise şi în acel al
unor expuneri cu caracter strict conceptual. Exemplele la care ne vom opri aparţin uneia sau alteia
dintre cele două categorii.
Iată, mai întâi, acest pasaj ilustrativ din capodopera sadoveniană Țara de dincolo de neguri
(Opere): „Drumul pe care sosisem nu-l mai ştiam, lumea pe care o lăsasem în văi era a altui veac. Noi
înşine trecuserăm din pâcla opacă, printr-o minune de vis, într-o tăcere de zăpadă şi de argint. Aerul
neclintit era rece, însă neaua nouă şi moale nu scârţâia sub paşi. Trecurăm aplecându-ne, prin galerii de
umbră, ieşirăm iar în lumină şi trecurăm iar în umbră, şi fără ca vremea să se sclintească, răzbăturăm la
altă poiană, la stoguri nalte de fân. Tăcuţi ne făcurăm cuibare în mirosul subţire de flori uscate, şi
rămăsei privind asupra unui povârniş lin în pădurea rară. Printre trunchiurile bătrâne, deasupra
omătului, se înfiora o lucire fumurie şi violentă care curgea în sus printre crengi, către văzduhul
lumii...”.
În numai cincisprezece rânduri de tipar, marele prozator, având nevoie să folosească aceeaşi
vocabulă de trei ori, a recurs la sinonime, scriind: zăpadă, nea, omăt. El a procedat astfel dintr-un
ascuţit simţ lingvistic şi, totodată, estetic.În cea de-a doua categorie de formulări cu caracter sinonimic
poate fi introdus, de pildă, fragmentul de text care urmează şi pe care îl desprind din paginile
magistrale consacrate poeziei lui Eminescu de Lucian Blaga în lucrarea sa Trilogia culturii: „Oare
acea melancolie specific eminesciană nu derivă între altele şi din dezacordul dintre realitatea
conştiinţei şi viziunea sa despre natură, izvorâtă dintr-un dor subconştient, elevată prin secreta
prezenţă voevodală? E o lume întreagă, simţită şi trăită, care se clădeşte în sufletul lui Eminescu, în
preajma personajului, cu care el se identifică. Această prezenţă nevăzută, tainică, necurmată,
împrumută o atmosferă unică lumii poetului. Cel mai adesea e vorba desigur numai despre o aromă,
despre tonalităţi, despre imponderabile elemente de magie poetică, de abia simţite, vag întrezărite,
bănuite”.
În pasajul pe care l-am reprodus, am subliniat pe lângă cele două sinonime secretă şi tainică,
rândurile de la sfârşit, deoarece ele cuprind o suită de unităţi lexicale şi de formulări perifrastice ale
căror sensuri converg către o idee dominantă. Relev, în felul acesta, funcţia sinonimică pe care o pot
îndeplini nu numai unele elemente de vocabular independente, ci şi anumite sintagme menite astfel să
îmbogăţească resursele expresive ale procedeului stilistic respectiv.
Prof. dr. Dorin URITESCU

Vox Libri, Nr. 2 (51) - 2019 84