Page 86 - vl_48

dobândirea mântuirii:,,… mă iartă/ Doamne/ că prea mult/ le-am iubit/ și prea mult/ le iubesc”
(,,Drumuri”, p. 26).
Cel mai tulburător poem este dedicat și de această dată mamei doar că acum nu mai regăsim
acea perspectivă ludică, de tânără care își adoră mama, știind că la rândul ei va fi mamă, ci, printr-o
privire racursică poeta înțelege că orice iubire pământească necesită subsumarea iubirii Divine, doar
astfel capătă valoare, devine Dragoste completă, sau Dragoste pură, autentică, așa cum mama a
învățat-o în copilărie (,,Dumnezeu este dragoste”, 1 Ioan, 4, 8): ,,… am visat/ că mi-a lăsat/
Dumnezeu/ trei îngeri/ să am grijă de ei/ până se-ntoarce/ să-i ia// ne spunea/ și ne-a crescut mama/ cu
lumină de rugăciuni/ și de povețe…” (,,Mama”, p. 30).
Este prins în acest poem întregul fior al nașterii, vieții și morții, prin evocarea celei care a
adus-o pe lume și care i-a ocrotit plăpânda ființă la începutul vieții, și, cu toată amplitudinea
sentimentală, nu regăsim nimic dramatic, nimic dureros, doar iubirea ce se revarsă plină de optimism,
de încrederea că despărțirile sunt vremelnice.
Partea a doua a cărții se intitulează ,,Calea” și în cele 7 poezii pe care le cuprinde, ca 7 trepte
(una pentru fiecare zi a săptămânii, sau pentru oricare altă perioadă inițiatică), poeta descrie un parcurs
al sinelui de la ignoranță la cunoaștere, de la teluric la sublim, de la lumesc la ceresc, prin introspecție,
convertind și cele mai crâncene dureri, fizice ori sufletești, în impulsuri contemplatoare, în meditații
revelatoare: ,,Căutam calea// nesfârșite labirinturi/ printre fețele cuvintelor/ și ale lucrurilor/ și
înțelesurilor/ mă îndemnau înainte// îmi însemnam mersul/ cu chipurile mele/ lepădate în urmă/ cu
vederile mele/ lepădate în urmă/ cu făcliile strigătelor/ lepădate în urmă…” (,,Labirinturile”, p. 54).
Și în această a doua parte a volumului ,,Iubirile” avem reluarea primului vers (,,căutam
calea”) și a ultimelor (,,calea/ cea nebătută încă/ de gând”), dar de această dată cu un caracter
justificativ, ca o privire înapoi a poetei prin care se vede Calea cea îngustă, spinii, nisipurile ,,răscolite
de vântoase”, sacrificiul dinaintea izbânzii: ,,căutam calea// și săreau mărăcinișuri/ să mă-mbrățișeze/
bine faci/ bine faci/ pe aici/ pe aici/ ce de mărăcinișuri/ Doamne/ ca-ntr-o horă/ înlănțuite// ce de
mărăcinișuri/ înlăcomite// întâmplări/ lunecări pe povârnișurile/ gândului/ mirări/ întristări…”
(,,Mărăcinișurile”, p. 50).
Autoarea nu transpune în versuri doar trăiri, sentimente, sau stări, ci caută dincolo de simțuri
calea, acea cale a investigațiilor asidue în spiritual, a întrebărilor fără răspuns dar nu și fără rezultat,
acele întrebări modelatoare ale conștiinței, care ne călăuzesc nu prin cunoaștere, sau vedere, ci prin
discernere, prin delimitarea de senzorial, de aici misterul care persistă și la cele mai riguroase analize:
,,căutam calea// și am văzut deodată/ nenumărate drumuri/ șerpuind/ urcând/ coborând// drumuri către
cuvântul/ care-a ales lumina/ de întuneric/ și arătatul/ de nearătat//drumuri către cuvântul/ ce-a
despărțit apele/ de uscat// și am simțit deodată/ printre ele chemând// calea/ cea nebătută încă/ de gând”
(,,Cuvântul”, p. 63).
Elisabeta Bogățan este o scriitoare și traducătoare importantă în literatura contemporană,
membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Societății Poeților Francezi, cu peste 20 de cărți
publicate și alte peste 25 traduse, dar chiar dacă ar fi scris doar aceste două volume de versuri, ,,Idile”
și ,,Iubirile”, ar fi suficient pentru a înțelege că ne aflăm în fața unei creatoare de talent, cu o
înțelepciune rezonantă la tot ce înseamnă viață, dincoace și dincolo de transcendental, Viață în cel mai
deplin sens al cuvântului.

Petru-Ilie BIRĂU

Vox Libri, Nr. 3 (48) - 2018 84