Page 4 - vl_49

În loc de editorial: in memoriam Stelian Radu

ărbătorile sfârșitului de an 2018 ne-au adus o veste care a venit ca o lovitură de
trăznet: prietenul și colaboratorul nostru, profesorul doctor Stelian Radu a plecat la
Scele veșnice. A plecat să colinde pădurile fără sfârșit ale veșniciei. A plecat și a lăsat
în urmă amintirile, numeroase și plăcute, care acum ne vor veni în minte ori de câte ori ne vom gândi la
el. Parcă îl cunoșteam dintotdeauna. Era prietenul nostru bun pe care l-am adoptat fără rezerve. Eram
câțiva, patru-cinci, de care era foarte apropiat, cu care a colaborat aproape un deceniu. Nu ne-a uitat
nici după ce a plecat în Germania, ne ținea la curent cu tot ce face acolo, ne scria despre plimbările prin
păduri, despre copaci și flori, despre întâlnirile cu silvicultorii din alte țări, despre articolele pe care le
scrie în presa germană despre o temă căreia i s-a dedicat trup și suflet: protecția pădurii.
Ultimul an a fost pentru el un an plin de emoții, dominat de bucuria oferită de recunoașterea
realizărilor sale cu totul deosebite în domeniul silviculturii: Biblioteca Județeană i-a dăruit o
biobibliografie intitulată „Stelian Radu: pasiunea de o viață, silvicultura”, lucrare cu care, plin de
bucurie și mândrie, s-a prezentat la Academia de Științe Agricole și Silvice a României care i-a
organizat o sesiune specială la împlinirea celor nouă decenii de viață.
Munca la biobibliografie ne-a apropiat și mai mult, am fost în permanentă corespondență cu
dl Radu, am vrut să realizăm o lucrare de ținută, riguroasă, cu care Stelian Radu să se mândrească, o
lucrare pe care o considera, premonitoriu parcă, „un pașaport pentru eternitate”. Mica noastră echipă,
aflată mereu în contact cu venerabilul nostru prieten, și-a propus să nu aibă nicio greșeală, nicio
inadvertență în biobibliografie. Și am reușit. Stelian Radu, cu exigența și meticulozitatea devenite
proverbiale, a fost impresionat, iar lacrimile lui de bucurie au fost răsplata noastră. N-am bănuit atunci
că momentul lansării biobibliografiei va fi ultima noastră întâlnire cu Stelian Radu. N-am bănuit că nu
ne va mai deschide ușa cu nelipsitul lui zâmbet cald, că nu-l vom mai auzi vorbindu-ne despre copaci,
despre păduri virgine, despre drumețiile lui prin pădurile aflate departe de Țara de care îi era tot timpul
dor. N-am știut că inima lui, atât de greu încercată, nu va putea trece peste această ofrandă de bucurie
pe care colegii lui și noi i-am făcut-o cu prețuire și respect, din adâncul sufletului.
Îi suntem recunoscători pentru tot ce am învățat de la el: seriozitate și profesionalism,
dragoste și dăruire pentru munca pe care o facem, exigență și meticulozitate pentru fiecare rând pe care
îl așternem. Dar, mai presus de toate, ne-a învățat să iubim viața, să facem în așa fel încât să nu ne
îmbătrânească niciodată spiritul, să nu ne piară curiozitatea de a ne informa mereu, să rămânem tineri
și la 90 de ani. Ne-a lăsat, fără să ne fi spus vreodată, îndemnul de a iubi natura și pădurea așa cum a
făcut-o el, Stelian Radu, care ne veghează de acum încolo la umbra blândă a unui pin ceresc.
Denisa TOMA

Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 2