Page 112 - vl_52

Note de drum

putea simţi mai aproape de cer, deoarece trupul aflat la un pas de epuizare devine
neimportant, iar sufletul este mereu în extaz.
Lui i se oferă totul: hora magnifică a crestelor din jur, imaginea mereu în schimbare
a vârfurilor când poleite de soare, când umbrite de nori sau dispărând pentru câteva
clipe în vălătuci de ceaţă groasă. Şi mai
este imaginea depărtărilor aflate
undeva în zare, mult mai aproape
albastrul ireal al lacurilor în care cerul
se răstoarnă cu tot cu scamele de nori.
Lacurile – ochii imenşi şi albaştri ai
Retezatului, umbriţi de genele lungi şi
întunecate ale jepilor – cu o apă atât de
limpede, încât simţi nevoia să-ţi înmoi
vârful degetelor în ea pentru a te
convinge că este reală şi nu ai căzut
pradă unui miraj.
Și ar mai fi iarba moale,
mătăsoasă, din jurul lacurilor, în care
îţi culci uşor obrazul, simţindu-i din
plin aroma crudă - amăruie,
primăvăratică parcă, piatra galben-
cenuşie cu arabescuri de licheni,
aburind a vară sub dogoarea soarelui
de iulie, salturile caprelor negre,
strigătul ascuţit al marmotelor,
lunecarea lor de umbre întunecate
printre bolovani, şi nu în ultimul rând, Valea Rea.
căldura cu care eşti primit de Foto: Monica Dușan
cabanierul de la Cabana „Genţiana”.
În Retezat te încântă atât o răpăială de vară, cât şi o burniţă insistentă şi chiar
fuioarele de ceaţă atârnate deasupra hăurilor, lingând vârfurile şi peticele de zăpadă. În
fiecare din aceste momente descoperi un alt Retezat şi în final nu poţi fi decât bucuros
gândindu-te că dispui de o astfel de „catedrală” vie, prin care trecând din când în când,
vei putea fi mai aproape de cer.
Monica DUȘAN

Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019 110