Page 6 - vl_55-

Dialogul ideilor

profesiilor îmbrăţişate de ei. De pildă, în perioada interbelică, atunci când un profesor, un
inginer sau un medic erau şi bine priviţi de semeni, şi bine situaţi social, financiar. După cum în
alte vremuri, de pildă cele de după 1990, cei despre care vorbim au traversat o situaţie critică nu
doar „prin buzunări”, vorba celebrului humuleştean, ci şi ca preţuire, stimă a celor din jur.
Realităţile cotidiene schimbându-se permanent în acest teritoriu „materialist”,
poziţionările socio-profesionale ajung şi ele să cunoască suişuri şi coborâşuri. Încă nu pricep cât
e de normal şi cât de implacabil e să se întâmple asta, cert e că legile ce guvernează lumea
materială se impun în cele din urmă şi produc mişcările tectonice de situare socială, ce
marchează şi delimitează epocile. Însă, cum o ştim unii dintre noi prea bine, excesul de
materialism naşte monştri. Lecţia istoriei ne vădeşte că toate epocile în care lumina spiritului a
fost pusă sub obroc au fost minate, roase de cel mai teribil rău cu putinţă: dezumanizarea
individului. Cu consecinţa firească şi necesară în cele din urmă - prăbuşirea sistemului care a
conceput monstrul.
Aşadar, uimirea şi revolta nu sunt doar ale poetului ce a provocat aceste însemnări, dar şi
ale subsemnatului şi, am această convingere, ale tuturor celor care mai cred în biruinţa spiritului,
care îi stimează pe cei ce adună trudnic cunoaştere pentru a o dărui celuilalt, ca şi pe aceia care au
asumat lungul drum al specializării profesionale, convinşi fiind că ei înşişi şi lumea din jur vor
păstra armonia şi prin aportul lor profesional. Am fost profesor şi nu mi-a fost deloc uşor în anii
de după Revoluţie. Dar am simţit plenar stima celor din jur, elevi, părinţi, oameni obişnuiţi
cărora mă prezentam ca profesor. Ce să se fi petrecut oare fundamental ca percepţia să ajungă la
cea despre care îmi vorbea distinsul invitat al emisiunii mele? Nici profesia inginerilor n-a
scăpat, în anii postrevoluţionari, de tribulaţiile schimbării de paradigmă socială, politică,
economică (deci şi ale receptării ori situării), când politicienii noştri s-au întrecut în erori, încă
nepedepsite nici azi.
Ca urmare, facultăţile politehnice, care au dat României decenii de-a rândul ingineri,
tehnicieni de excepţie au început să fie ocolite de absolvenţii liceelor. De necrezut, dar s-a
întâmplat sub ochii noştri, chiar de curând. Iar cât îi priveşte pe scriitori, ei au simţit că le fuge
pământul (făgăduinţei) de sub picioare când, de la tiraje substanţiale (uneori cu patru zerouri),
editurile le-au prezis vânzări de câteva sute de exemplare, în cel mai „rentabil” caz.
Cu toate acestea de aici şi de acum, de altădată şi de oriunde, eu cred cu tărie că lumea
nu-şi poate găsi nicicând echilibrul, nu-şi poate păstra à la longue armonia în absenţa
profesorului care educă şi formează noile generaţii, transmiţându-le cunoştinţe şi valori perene;
nici în absenţa specialistului, cel care inventează, inovează, care de fapt preface lumea aceasta
tangibilă, ţintind mereu progresul şi deci bunăstarea semenilor; cu atât mai puţin în absenţa
poetului care, scrutând sinele, ne vădeşte sfinţenia şi ticăloşia fiecăruia dintre noi, iar lumii
întregi îi rosteşte fără înconjur vina şi superbia.
Zic deci să ne recomandăm încrezători semenilor noştri: „sunt profesor la liceul...”;
„lucrez ca inginer în cadrul...”; „mi se va lansa curând volumul...”. Un temei îndreptăţit ar fi
chiar binecunoscutul vers al Poetului: Ce e val ca valul trece.

Vox Libri, Nr. 2 (55) - 2020 4