Page 58 - VoxLibri_72_2024

Atelier de creatie
,

care să servească tuturor vorbitorilor ei drept limbă de cultură comună. Şcolii ardelene îi
datorăm şi elaborarea celor dintâi dicţionare româneşti. Alături de gramatici, dicţionarele sunt
lucrări fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare.
Contribuţia reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost hotărâtoare și în acest domeniu.
Înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în
Moldova – a învăţământului în limba română, întemeierea presei, a teatrului în prima şi, mai
ales, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, contribuie la lărgirea funcţiilor limbii
române literare. Înmulțindu-se şcolile cu predare în limba română, se editează manuale, se
traduc lucrări din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei, iar prin câţiva poeţi şi scriitori (Enăchiţă
Văcărescu, Iancu Văcărescu, Costache Conachi, Dinicu Golescu) începe a se închega o
literatură cultă în limba naţională.
Ion Heliade Rădulescu, cunoscut drept „legiuitor” al limbii (v. Gramatica
românească, Sibiu, 1828) a reușit să elimine din alfabetul românesc slovele de prisos, impunând
un alfabet de 30 de slove, asigurând înlocuirea treptată a alfabetului chirilic cu cel latin. El se
declară partizan al principiului fonetic în defavoarea celui tradițional-etimologic, arătând că
„pentru ce să nu scrim cum pronunţiem, cînd scrim pentru cei care trăesc, iar nu pentru cei
morţi?”.
Titu Maiorescu a fundamentat scrierea fonetică pe baze fonologice, criticând sever
etimologismul latinist care contrazice ideea de evoluție a limbii, fiind o piedică și un pericol
pentru dezvoltarea intelectuală a unui popor. El pledează pentru acceptarea termenilor noi când
sunt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi. Izvorul principal al modernizării limbii literare
este şi pentru șeful Junimii lexicul limbilor romanice. Nu la fel gândeau și câțiva scriitori
importanți din această perioadă (Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion
Creangă) pentru care limba populară alcătuia izvorul principal.
Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului, Alecu Russo a manifestat un interes constant
pentru diverse aspecte ale limbii române literare. El pleda insistent pentru stabilirea unor norme
literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberă şi multilaterală, democratizarea ei şi,
totodată, ridicarea nivelului ei de cultură, în rând cu celelalte limbi de cultură din Europa. Acesta
a relevat marele rol al împrumuturilor neologice în procesul de îmbogăţire şi de perfecţionare a
limbii naţionale literare, considerând justificat că încetăţenirea în limba română a neologismelor
de origine străină presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre,
iar, odată statornicite, ele se „naţionalizează”…
Vasile Alecsandri, mare admirator al vorbirii populare, a luptat activ, prin articole
lingvistice speciale, pentru o limbă literară armonioasă, împotriva tuturor încercărilor de a o
stâlci prin introducerea a tot felul de cuvinte născocite, fără nicio bază în limba poporului şi fără
nicio trebuinţă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi. A combătut franțuzismul, ridiculizându-l,
dar a manifestat și o mare antipatie față de latiniștii pe care i-a și ironizat…
Costache Negruzzi era adeptul simplificării sistemului gramatical și ortografic al
limbii, fără a neglija îmbogățirea, înnoirea lexicului, crearea a ceea ce el numea un „stil mai
potrivit cu civilizația veacului nostru”, concepție valorificată în nuvela „Alexandru
Lăpușneanu”, nuvelă în care fraza capătă originalitate, precizie şi vigoare, stabilind legături
interioare între fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii, care reflectau noutăţile veacului şi
influenţa literaturilor europene clasice.
Limba română literară va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiată de

Vox Libri, Nr. 3 (72) - 2024 56