Page 77 - vl_46

Călușer să nu mă taie!
M-a făcut mama la șură,
Călușer și bun de gură!
Vai de când n-am mai jucat,
Pare că am și uitat,
Dar acuma am să joc
Pân-o sta soarele-n loc!”
Colindatul cetelor de călușeri era un prilej deosebit de a-și arăta, fiecare, calitățile și
performanțele artistice în fața publicului prezent la casele gospodarilor.
Călușerii pornesc lin, iar mai apoi iuțesc mișcările, dezlănțuindu-și tinerețea și măiestria în
ponturi, creații ale vătafului, consacrate deja în satele Mărtineștiului: bătuta mare și mică, foarfecele
jos, ifele, pintenii, fesuta, genunchele etc., ca fiind ale lui Iancu, Doru sau Nicolae.
Etnologii care se ocupă cu istoricul dansului afirmă că în lume au fost și sunt peste 3.000 de
jocuri populare. Printre acestea, suntem siguri că puține au încărcătura emoțională a călușerului
hunedorean.
Astfel, obiceiul Călușerul, adevărat tezaur etnofolcloric de cultură tradițională românească, a
captat interesul reprezentanților UNESCO, care au declarat, în 2005, Tradiția Călușului (Călușerului)
drept capodoperă a Patrimoniului Oral și Imaterial al Umanității, situându-1 astfel în galeria marilor
valori ale culturii universale.
El reprezintă permanența spirituală a locuitorilor meleagurilor hunedorene, iubirea
neterminată a satului tradițional unde: ,,Cine știe a juca,/ Știe care-i dragostea”.

Marcel LAPTEȘ

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 75