Page 19 - vl_49

Profesiune si vocatie

mireasa de șapte (fiind al optulea din cei nouă copii ai lui Filip), iar tatăl ei, ducele Burgundiei, căuta
aliați în vremea Războiului de o Sută de Ani (1337-1453): În primul rând, Dumnezeu a făcut posibilă
realizarea unei festivități grandioase la care sunt adunați regi, regine, duci, ducese, conți, contese,
prinți, prințese, marchizi, marchize, baroni, baronese și prelați din mai multe țări și nobili în număr
mare .5
Specialiștii în domeniu afirmă că, în peisajul cărților de bucate ale timpului, Du fait de
cuisine are anumite particularități, prima dintre acestea fiind descrierea pregătirii bucătăriei pentru
evenimente de prestigiu. În plus, se întâlnesc aici texte non-culinare care însoțesc rețetele, acestea
fiind fie versuri compuse de Chiquart în onoarea lui Amadeus al VIII-lea și a familiei sale – ca acelea
de pe filele 107r-109r –, fie adnotări de final pe ultimile nouă file ale manuscrisului.
În altă ordine de idei, Savoia va iniția un proces inedit, unul pe care l-am numi gastronomie și
diplomație, deoarece a introdus trufele – acele alimente de lux, supranumite diamantele pământului,
datorită rarităţii lor – drept cadouri în schimburile diplomatice. Prima atestare documentară a folosirii
acestor ciuperci comestibile pe post de cadou datează din anul 1380, când câțiva magnați locali îi oferă
soției contelui Amadeus al VI-lea de Savoia (1343-1383), Bonne de Bourbon – Bona di Borbone în
italiană (1341-1402) – un cadou inedit, trufe. Soția respectivă era un personaj de vază în epocă, nu
neapărat prin mariajul contractat, cu un conte, ci și prin ereditate, ea fiind fiica unui duce, Petru I de
6
Bourbon, și cumnata regelui Carol al V-lea al Franței .
Conștientă de valoarea acestor ciuperci comestibile, Casa de Savoia, devenită Casă ducală
între timp, le va transforma în instrumente de schimb diplomatic, cel puțin în intervalul 1730-1830.
Din cauza perisabilității trufelor, transportul unor astfel de cadouri era limitat de lungimea drumurilor
ce puteau fi parcurse. Chiar cele mai potrivite metode de conservare, pentru acel timp, nu asigurau
păstrarea acestora mai mult de zece zile sau, cel mult, două săptămâni. În atari condiții, se pare că
Viena era destinația favorită, din moment ce între Torino și capitala Habsburgilor distanța era
acoperită în aproximativ zece zile. Iar dacă, în principiu, primirea unui cadou presupune un răspuns cu
un alt cadou, atunci putem înțelege de ce trufele (tartufi) oferite de suveranul savoiard s-au transformat
în elemente constitutive ale schimburilor diplomatice și, pe cale de consecință, ale relaţiilor politice.
În tot cazul, în documentele din anii 1670-1730 privind schimburile cu regatele sau senioriile
vecine, trufele nu apar încă, cele mai frecvente bagatelles fiind un soi de vin piemontez, din păcate,
nespecificat, apoi rosolio (un lichior dulce cu arome, printre altele, de portocală, cafea, vanilie), gem
de Mondovi, fromage de Noël, tutun piemontez etc. Toate acestea aveau mare căutare în regatul
Franței, ducatul de Milano, Roma papală, Elveția ori în Insulele Britanice. În plus, vinul și lichiorul
erau apreciate la Curtea lui Ludovic al XIV-lea al Franței ori la cea a lui Carol al II-lea al Angliei (1649-
7
1685), supranumit regele vesel pentru hedonismul său şi al anturajului . Iar dacă amintim Franța, se
cuvine să precizăm că mama regelui Carol al II-lea al Angliei a fost Henrietta Maria, sora regelui
Ludovic al XIII-lea al Franţei.
În decursul secolelor, Savoia, favorizată de poziţia sa geografică şi cu o armată redutabilă, nu
numai că şi-a mărit teritoriul, dar a fost solicitată de vecini – Franţa, Imperiul Habsburgic etc. – în

5. Du fait de cuisine de maistre Chiquart, traduction d'apres l'édition de T. Scully,
http://www.diachronie.be/textes_gastronomie/1420-chiquart/index.html.
6. Rengenier C. Rittersma, A Culinary „Captatio Benevolentiae”: the Use of the Truffle as a Promotional Gift by the Savoy
Dynasty in the Eighteenth Century, în Daniëlle De Vooght, Royal Taste. Food, Power and Status in the European Courts after
1789, 2011, p. 31-56, la p. 31.
7. Ibidem, p. 33–35.

Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 17