Page 32 - vl_53

Traditii, obiceiuri
,

focul domol, împrăştiind un fum şi o aromă ameţitoare pentru stomacurile lihnite de foame. Slăninei i
se alătură curând ouăle şi astfel papara-i gata. Glumele şi cântecele care până atunci făcuseră
necontenit înconjurul focului se opriră ca prin farmec. Doar lingurile, câte trei-patru la un labuş, se
auzeau zornăind, urmate de molfăituri care
de care mai nesăţioase. După ouă, urma
mămăliga cu lapte din belşug şi astfel cele
mai goale stomacuri se umpleau cu
siguranţă.
Odată potolită foamea, începea distracţia
din jurul focului:
-Băi, Niculaie, tu aşa flămând fusăşi, că
mâncaşi şi cu sprâncenele! râde o fată la un
moment dat.
-Şi tu eşti unsă, Torico, până la urechi! Mai
bine te-ai spăla!
-Îţi spusăi că tu ai mămăligă şi-n sprâncene!
continua Torica.
-Stai că-ți arăt eu ție!

Niculaie pare să facă pe
supăratul şi sare de la locul său, vrând
să o prindă pe Torica. Aceasta ţâşneşte
la rândul său de lângă foc şi o ia la fugă
prin iarbă. Băiatul, iute de picior, o
prinde în uralele celor de la foc, care
se căznesc să vadă ce se întâmplă în
noapte. Pedeapsa Toricăi este
bineînţeles un sărut furat „cu mari
împotriviri din partea acesteia”. Se
reîntorc la foc, dar aici agitaţia este
foarte mare: Pătruţ, un băietan de vreo
13 ani, prinsese de prin iarbă un
brotăcel verde-sidefat, iar acum, în
agitaţia creată de plecarea celor doi, îl
vârâse în cămaşa fetei de lângă el. Aceasta striga de mama focului, dându-se de ceasul morţii şi nu
altceva, datorită spaimei provocate de brotăcelul care nevinovat aterizase între sânii ei. Într-o disperare
apopleptică reuşi în cele din urmă să îndepărteze din cutele cămăşii bietul brotac năpăstuit.
Râsetele şi hărmălaia din jurul focului atinseseră în acel moment cote paroxistice. Însă în
momentul în care zgomotul se domoli, dinspre pădure se auzi cântecul repetat, lugubru şi sâcâitor al
cucuvelei. Atunci liniştea se făcu mai adâncă. La doi paşi, în fagul cel mare din marginea pădurii,
cucuveaua (cionvica, cum îi spuneau ei) continua să-şi repete cântecul care, nu se ştie de ce, de fiecare
dată le dădea fiori pe şira spinării.

Vox Libri, Nr. 4 (53) - 2019 30