Page 32 - vl_54

durata unor călătorii, în vis, în stări de criză spirituală, în faliile dintre anii frumoși ai vieții, dar
care trebuiau transmise:„Și dacă în destinul meu au existat răstimpuri care m-au îndepărtat
(dureros) de mine însumi, mărturisesc că aceste povestiri m-au adus pe propriul făgaș,
apropiindu-mă de propria-mi existență…” (Prolog, p. 6)
Prozatorul, cu pasiune pentru poezie, are capacitatea de a povesti, fraza curge firesc,
cuvintele se leagă, unele texte sunt poeme epice. Fiecare poveste ar putea sta la baza unui roman,
dacă el ar lăsa personajele să vorbească, paginile s-ar aduna și ar forma marea narațiune. Există
și o umbră peste aceste istorisiri, intenționat sau nu, la final apare ceva nelămurit, ceva care ar
putea continua dincolo de cuvinte.
Peisajele sunt simple, fac parte din economia zilelor noastre: pădurea, animalele, apa
capricioasă, plaja pe care se întâmplă multe drame nespuse, orașele care au poduri, multe poduri,
casele simple de la țară sau localități văzute prin parbrizul autoturismului, ca într-o călătorie prin
Calea Lactee…
Un tren regal cu multe chipuri, neclare, indivizii se aseamănă între ei, toți semănau cu
cel care povestește, în timp ce stă în halta de la capătul lumii. O mătușă moare stupid, lovită de o
mașină, chiar lângă stația CFR, ritualul morții este unul obișnuit, oamenii sunt atrași de
imprevizibil, de evenimentul imuabil… Un prieten se reîntoarce în țară, după o viață petrecută în
Germania, moare simplu la masă, pe scaun, cu ochii deschiși, privind spre un alt timp. Un pescar,
sărind să-și salveze colegul, moare, tras de ape. Glasul disperat plutește de-a lungul malului, e un
semn deasupra râului capricios…
Într-o altă povestire un adolescent participă la presupusa apariție pe lume a unui vițel,
Joiana era în travaliu, făta sub ochii mirați ai tinerilor, dar tragedia se petrece brutal, vițelul nu
avea poziția normală, animalul suferea. Bărbații care asistau la miracolul apariției în lume a unei
ființe încearcă să salveze animalul, ciopârțesc sub ochii acelora vițelul, este o operație necesară,
crudă, în acest timp lumea se maturizează și capătă altă dimensiune…
Daradici povestește: „După aproape o jumătate de ceas de agonie și chin, cei doi au
declarat că, dacă voiau să salveze vaca, vițelul trebuia tăiat în bucăți, doar astfel putând fi scos
din pântecul mamei. Când au reușit să taie prima bucată, un picior din spate, Joiana a scos un
muget dureros, lovind din nou cu copitele și smucindu-și capul dintr-o parte în alta”. (Poetul,
vaca bunicii și bucla timpului, p. 131-132)
Sunt câteva exemple din milioanele de exemple care ne marchează existența, Ladislau
Daradici s-a străduit să le dea consistență, considerând că viața este un dar, pendulând între
frumusețe și suferință.
Proza scurtă are o tușă de naivitate impusă, povestirile ar putea fi destinate și tinerilor
flămânzi de viață. Este o falsă aparență, ele captează cititorul și-l duc spre adâncuri, solicitându-i
fantezia și capacitatea de înțelegere a lumii nevăzute care ne învăluie. Epica este la îndemână,
simbolul se cere a fi căutat cu pasiune. Domeniul abordat de scriitor este unul mult mai complex,
finalul lecturii aduce satisfacții spirituale evidente.
Prin acest gen de literatură, Ladislau Daradici este o voce aparte, el s-a aventurat într-o
zonă a mirajului, cu riscurile asumate, pendulând între realitate, vis și viziune. Realizarea se
impune a fi marcată ca o reușită, cele treizeci și trei de povestiri închid cercul unei existențe
posibile, cu atât mai mult cu cât ele sunt dedicate soției și copiilor care l-au sprijinit, fiindu-i
aproape prin empatie…

Vox Libri, Nr. 1 (54) - 2020 30