Page 10 - 1924-5-6

25—111. 1924 ----------------------------------------------- C O S I N Z E A N A Pag 59

In stânga muntele Vlădeasa stâ tenă ca o căprioară, privind mereu Câţiva nori răsleţi plutesc de­
neclintit, cu creasta pleşuvă înăl­ înnapoi. asupra în dreptul soarelui, umbrind
ţată spre cer. Spre dreapta se ri­ o clipă codrii visători. Şi prin li­
dică ameninţători munţii Bihorului Noi ne apucăm îndată de ana­ niştea adâncă, întreruptă de mur­
în coloarea lor albastră, întunecată. liza coşului în ciuda camaradului murul apelor cristaline, un glas de
Ici, colo, prin mijlocul codrilor a cărui pungă s’a uşurat cu două­ tulnic pătrunde încet, ca o legă^-
se zăresc câmpuri şi poiene, bră­ zeci de lei. nare uşoară.
zdate de linii subţiri, şerpuitoare, Spre a-şi salva ultimele boabe, Cii ochii deschişi visăm şi noi
cari strălucesc la soare, iar înainte o ia la fugă, urmată de doririle o tinereţe apusă.
spre vale, prin brădetul mărunt, noastre de bine.
se deosebeşte bine cărarea ce duce la O veveriţă cocoţată într’un vârf Din vale se aude şueratul ascuţit
„Stâna din vale“ romanticul cuib de brad se uită spre noi mirată, al trenului ce se găteşte de ple­
de vilegiatură. mişcându-şi coada stufoasă şi cli­ care. Ne ridicăm şi înşirându-ne
Soarele începe să coboare încet, pind mereu din ochii mici vioi. pe cale o luăm cu paşi repezi în­
resfirându-şi razele prin văgăunile, la urmă părintele Ion, obosit de- napoi. Abia avem timp să ne ur­
adânci şi noi uitând de griji, ră­ atâta alergare se aşează pe pajiştea căm şi locomotiva se pune în miş­
tăcim mereu, nepăsători pe poteci verde lângă isvor şi începe pe ton care.
şerpuitoare. trăgănat şi cu ison, de parc’ar zice D n fuga trenului ne ţinem ochii
din ceaslov — doina din bătrâni :
aţântiţi Ia muntele care rămâne tot
Un freamăt uşor, venit de undeva — Rumânaşului îi place mai mult în urmă, pânăcând di­
deodată cu vântul, străbate încet Sus la munte la isvor... spare de tot la o cotitură mai
şi tot mai lămurit prin crengile bă­ Tolăniţi la umbla răcoroasă a lungă...
trânilor molizi. unui falnic molid, lângă isvorul ce ... Cu sufletele înviorate de far­
Ne oprim o clipă...ascultând... trece şopotind, ne consumăm me- mecul puţinelor clipe petrecute în
apoi freamătul se ’ncheagă într’o rindea povestind, apoi ne lăsăm liniştea munţilor şi cu ochii pe
picurare lină de cântec. leneşi pe muşchiul moale cu privi­ jumătate închişi, lăsăm gândurile
Peste puţin o fată se iveşte la rea scăldată în zările senine. să ne poarte în lumea amintirilor.
marginea poieniţei, strecurându-se
uşoară pe potecă doinind şi ţinând
în mână un coş din scoarţă de Chipuri şi icoane
brad. Când ne observă tresare spe­
riată şi ne priveşte mirată, cu ochii Pentru biruinţă.
mari, catifelaţi.
ION AGÂRBICEANU
Spre a o convinge că suntem
oameni paşnici, unut dintre cama­ După fuga străinilor din Dumbră­ pare mie că am fi fost păgâni, ci
razi o agrăieşte: veni, am rămas deplini stăpâni în mai in grabă înclin să cred că-1
— „Cum te cheamă fetiţo sat numai noi românii, domnişorule simţeam pe Dumnezeu sfântul în
Ea ne priveşte o clipă neîncre­ Vasilică. Tot adevărate trebue să sufletele noastre, tare aproape de
zătoare, apoi răspunde încet, cu fie poveştile când ne spun că noi. Şi de-aceea nu simţiam tră-
jumătate de gură: au fost feţi frumoşi • şi mândre buinţa să ne gândim departe, să
— „Ruxanda mă cheamă!...“ fete năzdrăvane de împăraţi, cari batem mătănii, să ne înălţăm ochii
— „Ruxanda!... frumos nume!... creşteau într’o zi ca’n două, şi în la cer pentru â-i da Domnului de
dar ia ’n spune ce duci tu în co­ două ca în nouă. Cine ştie ce pă­ ştire că-i mulţumim.
şul acela?... mânt le-a fost mumă, şi ce aer Iar cât pentru primejdiile viitoare,
— „Smeură!...* dumnezeesc i-a hrănit. Dar eu tot ele pentru noi nu se puteau închi­
— „Aşa?!... şi de unde ai cu- cred că trebue să fi fost cerul subt pui. Ruptă graniţa, alungată puterea
les’o ?* care au crescut ca şi ceru de dea­ dujmanâ, de ce ne-am mai fi temut,
— „Pe aici e lumea de ea dom­ supra Dumbrăvenilor, după ce Ro­ când, deşi departe încăţ» simţeam
nule ! — eu am cules’o acum, ve­ mânia a rupt graniţele. puterea nebiruită a oştirei române?
nind pe cale!“ Am crescut şi noi, de nu ne mai Dar, după câteva zile, nu tot aşa
— „E bine Ruxando! dar eşti tu încăpea sufletul în trupurile mun­ de liniştite au rămas femeile. Paza
bună să ne-o vinzi nouă?... că cite de griji şi de ani. Şi noi băr­ lor, după câteva zile de hodină,
vezi noi nu ştim de unde să cu­ baţii nici nu ne mai gândeam că şi-a încălţat cizmele grele, şi-a luat
legem!... ar trebui să mai facem altceva de­ toiagul bătrâneţelor în mână, şi-a
Fetiţa ne priVi acum liniştită şi cât să tot sorbim din aerul acela pornit la drum, din uliţă în uliţă,
ne întinse zâmbind coşuleţul de nou care ne creştea puterile. Nu din casă în casă.
brad. ne gândeam c’ar trebui Să mulţu­ Dumneata şti, dumnişorule Vasi­
— „D’apoi că eu nu ştiu cât să mim ori să ne rugăm cu ziua de lică, cine-i popa femeilor din Dum­
cer!...“ — spuse iarăşi’copila — cap lui Dumnezeu. Ştiam, simţeam, brăveni: cinstitoarea maicii Prea­
„dar să mi dai dumneata cât crezi că-i nemărgenita lui milostivire curate, temătoarea de Dumnezeu
de bine!..." ceea ce se petrece cu noi, dar ne mătuşa Iova. Doamne, ce le-a mai
;
Camaradul îi dă banii, pe cari părea că e de-ajuns să ne ridicăm muştruluit în cei doi ani de râs-
fetiţa îi înpătură cu grije, apoi într’o clipă gândul şi inima la cel boiu, până n’a venit România! Câte
predă coşuleţul satisfăcută de târ­ Prea înalt, pentruca să ni se pară rugăciuni, câte slujbe, câte posturi
gul ce a făcut; ne pofteşte „sănă­ că ne-am rugat de-ajuns şi că Dum­ cu femeile care aveau pe cineva în
tate bună!“ şi o ia la vale sprin­ nezeu e mulţumit cu noi. Nu-mi războiu, şi cu alte suflete creştine

/