Page 15 - is
P. 15

Biobibliografie Ion Scorobete





                „Prestigioasa editură clujeană Dacia XXI (made Ion Vădan)   i-a editat poetului hunedorean Ion
         Scorobete  o  carte  titrată  şi  structurată  semnificativ,  Elemente  de  contur.  Formula  ei  sinoptică,
         substanţialitatea ei semantică şi un fior transcendental, al diafanităţii rostirii, prin reumplerea de sens a
         «numirilor», dar mai ales acel «sunet de leac», blagian, psalmodic,
                De unde sentimentul că scriind despre el, scrii şi despre tine-vin din starea de ancestralitate, de
         apartenent al aceleiași paideume. Este vorba de spaţiul în care poezia recuperează din memorie, prin patos, nu
         doar «conturul» poieion, ci şi «mierea pădurilor-preluci, sanctuarice, care arde în opaiţele de inefabil ale
         dainelor; numai că acestea s-au decantat şi revin spontan», în discursul eseistic al unor Hierograme, re-
         consacrând etosul prin epos. Cu extracte din mitosul geniului locco, poetul repovesteşte lumea ca pe o facere
         şi simte freamătul ei misterios ca legământ al teluricului cu «pădurile celeste», cu apa Cernei, clorofila
         muntelui suie prin vasele comunicante ale discursului-inscripţie, în sângele textului. Acest spaţiu re parcurs
         de inteligenţă, însă suspendat magic în viziunea ce alternează vag auster, uneori explicit prozaic, alteori cu
         redundanțe «pe curba travalului gratuit/ din intervalul lucrării maestrului», sau «arzând (invers!) etapele/cum
         ar zice filosoful de limbaj», este şi al poeziei sale insinuante, a fulgerului mintal stop-cadru pe retina hărţii
         mentale: una care «logodeşte» pământul cu cerul nocturn, sau cu părţile lor împreunate, orgasmic, în Hora
         poetică… Hore sau dacă vreţi simbolice îngrădiri din munţi, ale «înstăpânirii» anume: Precum în pajiştile
         scarate ale Ruscăi, aşa şi în… pagini.
                Cultura  poetică,  meditaţia  de  tip  filosofic,  se  îmbină  cu  pasajele  din  care  ţâşneşte  «spontan»
         impregnarea de mister a Naturii - templu. Scorobete îşi revendică apartenenţa nu retoric, ci duios, fie şi când
         interpune exclamaţii de «notes botanic» sau de reporter în «Dimensiunile interferente cu divinitatea ubicuă».
         Impactul de acest tip cu Sinele lumii recuperează mistic starea «vrăjită», atemporală, metafizicului presimţit.
         Intruziunea profanului ce agită teoretic ceva ce simte golul propriului abis, este amendată ironic: «În fiecare zi
         cineva mă botează / mă indică un neobişnuit / al firescului / îmi descoperă câte un defect /…la mişcarea
         neizbutită / pe tabla de şah / a realului».
                «Dinspre interior/ mă împinge către / limita celor incompatibili» «când
         dintr-un prea plin / al presiunii sanguine/ în celule/ îmi vine să strig că iată/ n-ai
         murit/ devreme ce îmi dai răgaz / să aşez acoperiş nou»…etc. Gestul simbolist
         al acestui discurs transpare firesc, din chiar facerea-zidirea-scrierea ritualică,
         în cheie gnostică, probabil din relicvele păgânismului precreştin, arhaic, ale
         spaţiului pădurenilor, atât de păstrător etnofolcloric şi sapiențial. Poetul fiind
         un  mitologizant  rătăcit  în  textualismul  indus  de  raţiune,  obţine  efecte
         remarcabile  deloc  paradoxale  prin  fuziunile  afectului  cu  «retina»  rece  a
         lucidităţii. Evocându-şi descendenţa de tip rural-însingurat, în fond oficiază
         ritualul rezidirii casei ca pe unul al rezidirii lumii, din uitarea timpului de sine.
         Ion Scorobete nu dă semne ale crepuscularului, iar ştiutul său simţ parafrazic-
         ironic, moralist-ţărănesc, revine când textul «agravează» sentinţa mustrătoare
         către intrus: «între lecţiile despre fericire / visiting profesor a lăsat să se vadă /
         că  înghite  în  sec  /  se  protejează  de  o  fantasmă  /…pe  altitudinea  eului
         său»…(Punte,  pag.  20).  Extractele  aforistice  din  realul  imediat,  percepţia
         străvezimii ca oglindire şi hieratic, morfologia ludică a poeziei sale, refac
         mereu prospeţimea şi ni se comunică fără a ne transmite şi «zgomotele» de
         fond ale hardului-memoriei suprasaturate ciclic, şi prin scriere, vindecând
         catarsic,  prin  reverie  şi  semantism  ce  estompează  frisonul  inevitabil  al
         existenţei tragice, în bucla de timp din extramuros. Coborârile ad inferos ale
         poetului sunt doar cele ce se întrerup odată cu trezirea din starea auto-hipnotică
         a «vămilor, din onirismul lui Endimion, sublunarul».
                Ion Scorobete ia prin surprindere un daimon ocolitor, prin poienile cu
         inorogi striviţi de camioanele cu mari mădulare de păduri duse la holocaust –
         crematorii sau abatoarele progresului: în sevele lor se va stinge şi memoria
         comunicată a sângelui. Aşa cum din melosul sacrului alaun, se şterg şi nervurile
         timpului trăit, timpului ireversibil.
                      Patosul obsesiv este evitat «de leac», ceea ce atenuează retorismul şi
         maniera. Dragostea revine abia insinuată, însă pulsatorie, tandră şi în infernul
         ei deghizat: «pe circuitul închis al liniei de sosire / cine mă va aştepta / … cine


           13
   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19   20