Page 15 - is

Biobibliografie Ion Scorobete

„Prestigioasa editură clujeană Dacia XXI (made Ion Vădan) i-a editat poetului hunedorean Ion
Scorobete o carte titrată şi structurată semnificativ, Elemente de contur. Formula ei sinoptică,
substanţialitatea ei semantică şi un fior transcendental, al diafanităţii rostirii, prin reumplerea de sens a
«numirilor», dar mai ales acel «sunet de leac», blagian, psalmodic,
De unde sentimentul că scriind despre el, scrii şi despre tine-vin din starea de ancestralitate, de
apartenent al aceleiași paideume. Este vorba de spaţiul în care poezia recuperează din memorie, prin patos, nu
doar «conturul» poieion, ci şi «mierea pădurilor-preluci, sanctuarice, care arde în opaiţele de inefabil ale
dainelor; numai că acestea s-au decantat şi revin spontan», în discursul eseistic al unor Hierograme, re-
consacrând etosul prin epos. Cu extracte din mitosul geniului locco, poetul repovesteşte lumea ca pe o facere
şi simte freamătul ei misterios ca legământ al teluricului cu «pădurile celeste», cu apa Cernei, clorofila
muntelui suie prin vasele comunicante ale discursului-inscripţie, în sângele textului. Acest spaţiu re parcurs
de inteligenţă, însă suspendat magic în viziunea ce alternează vag auster, uneori explicit prozaic, alteori cu
redundanțe «pe curba travalului gratuit/ din intervalul lucrării maestrului», sau «arzând (invers!) etapele/cum
ar zice filosoful de limbaj», este şi al poeziei sale insinuante, a fulgerului mintal stop-cadru pe retina hărţii
mentale: una care «logodeşte» pământul cu cerul nocturn, sau cu părţile lor împreunate, orgasmic, în Hora
poetică… Hore sau dacă vreţi simbolice îngrădiri din munţi, ale «înstăpânirii» anume: Precum în pajiştile
scarate ale Ruscăi, aşa şi în… pagini.
Cultura poetică, meditaţia de tip filosofic, se îmbină cu pasajele din care ţâşneşte «spontan»
impregnarea de mister a Naturii - templu. Scorobete îşi revendică apartenenţa nu retoric, ci duios, fie şi când
interpune exclamaţii de «notes botanic» sau de reporter în «Dimensiunile interferente cu divinitatea ubicuă».
Impactul de acest tip cu Sinele lumii recuperează mistic starea «vrăjită», atemporală, metafizicului presimţit.
Intruziunea profanului ce agită teoretic ceva ce simte golul propriului abis, este amendată ironic: «În fiecare zi
cineva mă botează / mă indică un neobişnuit / al firescului / îmi descoperă câte un defect /…la mişcarea
neizbutită / pe tabla de şah / a realului».
«Dinspre interior/ mă împinge către / limita celor incompatibili» «când
dintr-un prea plin / al presiunii sanguine/ în celule/ îmi vine să strig că iată/ n-ai
murit/ devreme ce îmi dai răgaz / să aşez acoperiş nou»…etc. Gestul simbolist
al acestui discurs transpare firesc, din chiar facerea-zidirea-scrierea ritualică,
în cheie gnostică, probabil din relicvele păgânismului precreştin, arhaic, ale
spaţiului pădurenilor, atât de păstrător etnofolcloric şi sapiențial. Poetul fiind
un mitologizant rătăcit în textualismul indus de raţiune, obţine efecte
remarcabile deloc paradoxale prin fuziunile afectului cu «retina» rece a
lucidităţii. Evocându-şi descendenţa de tip rural-însingurat, în fond oficiază
ritualul rezidirii casei ca pe unul al rezidirii lumii, din uitarea timpului de sine.
Ion Scorobete nu dă semne ale crepuscularului, iar ştiutul său simţ parafrazic-
ironic, moralist-ţărănesc, revine când textul «agravează» sentinţa mustrătoare
către intrus: «între lecţiile despre fericire / visiting profesor a lăsat să se vadă /
că înghite în sec / se protejează de o fantasmă /…pe altitudinea eului
său»…(Punte, pag. 20). Extractele aforistice din realul imediat, percepţia
străvezimii ca oglindire şi hieratic, morfologia ludică a poeziei sale, refac
mereu prospeţimea şi ni se comunică fără a ne transmite şi «zgomotele» de
fond ale hardului-memoriei suprasaturate ciclic, şi prin scriere, vindecând
catarsic, prin reverie şi semantism ce estompează frisonul inevitabil al
existenţei tragice, în bucla de timp din extramuros. Coborârile ad inferos ale
poetului sunt doar cele ce se întrerup odată cu trezirea din starea auto-hipnotică
a «vămilor, din onirismul lui Endimion, sublunarul».
Ion Scorobete ia prin surprindere un daimon ocolitor, prin poienile cu
inorogi striviţi de camioanele cu mari mădulare de păduri duse la holocaust –
crematorii sau abatoarele progresului: în sevele lor se va stinge şi memoria
comunicată a sângelui. Aşa cum din melosul sacrului alaun, se şterg şi nervurile
timpului trăit, timpului ireversibil.
Patosul obsesiv este evitat «de leac», ceea ce atenuează retorismul şi
maniera. Dragostea revine abia insinuată, însă pulsatorie, tandră şi în infernul
ei deghizat: «pe circuitul închis al liniei de sosire / cine mă va aştepta / … cine

13