Page 17 - is

Biobibliografie Ion Scorobete

„Ion Scorobete este un veteran al evenimentelor culturale timișorene. Sau hunedorene. Sau ardelene.
Feerie mov. Fotografii de sezon ar contura desene necesare unei ilustrări a vacanțelor necesare. Lirismul lui
Ion Scorobete este legat de caligrafiile intelectualului dornic de a exersa, cu folos, partiturile lirice odinioară
câștigătoare.”
Cornel Ungureanu, 11 pentru Timișoara, p. 8-9, în
„Antologiile Editurii Inspirescu”, nr. 15, Satu Mare, 2015, p. 8

„Volumul Pădurile celeste a apărut la Editura Emia din Deva, în 2003 și se structurează în grupaje
precum Pădurile celeste, Cerbăl, Acuarela, Cuvinte de leac, Epurarea melancoliei, Afinariu și un număr de
18 poeme distincte, toate concepute modern.
Ciclul Pădurile celeste conține 14 poeme numerotate cu cifre romane, având ca «obiectiv» natura sub
«palisade de nori la remorca unui soare / rapace», «cu pădurile nebulversate», cu «poieni» și cu «poteci», cu
«Cerna în voiaj».
Sunt evocate, apoi, Cerbăl («paradis inventat», «colină de aur», în paralel cu «fata blondă», cu «chipul
ei însorit»), Lelese cu o «pădure de salcâm», personificată, Catedrala din «peretele stâncii», de unde
«murmură clopotul / muntelui», și «dezleagă apa uitării», Roșcani «sub nucii cu lumina cărnoasă», la
«marginea râului», Nopți la Florese, cu «coroana de fag» și «rânduita lumină a nopții» cu «miresme de
pajiști», cu «poteca de miere». Maria Toma-Damșa, Ion Scorobete, Pădurile celeste, în „Sclipiri hunedorene
de har (cronici literare) ”, Editura Emma, 2013, pag. 263.

„În plăsmuirea universului lor liric, poeții se bazează pe o mână de certitudini. În ochii novici ai
semenilor, ei par niște alcătuiri stranii care se întreabă și se zbat sângerând în labirintul propriilor cochilii, gata
să fie striviți de talpa nemiloasă a lumii. Victime ale propriei neputințe de a
se subsuma normalității (de a se mediocriza, altfel spus), își plăsmuiesc un
univers artistic potrivit configurației lor lăuntrice, cei mai mulți continuând
să se sinucidă prin fiecare volum, mistuindu-se înainte de vreme (căci dacă
noi, nu-i așa, suntem siliți să trăim pentru a muri, ei își asumă murirea
scriind).
Vorbind despre Ion Scorobete, o certitudine a poemelor sale o
constituie pădurile, devenite într-o vreme visul nesomnului său, emblema
paradisului său pierdut. Peste ani, proiecția lor s-a estompat, puritatea
misterului risipindu-se, sufocat de griul copleșitor al unei existențe
înstrăinate (o dovadă în acest sens fiind și volumul bilingv, româno-francez,
Circumferința hardului gri / Le circomférence du hard gris (2013), publicat
la Editura Eurostampa, Timișoara).
Recitind oricare dintre lucrările anterioare ale poetului – Geometria
zăpezii (1993), Ziua tip vagon (1996), Pădurile celeste (2003), Mierea de
pelin (2007), Imperiul mărunt (2010), Exerciții de singurătate (2011) etc. –
observăm că lipsa tiparul (existențial) pe care se pliază este cel al unui
Odiseu modern, tot mai înstrăinat de sine și de ai săi, neadaptat, peregrin
prin locuri ce nu-i pot deveni casă, chinuit de încercarea (aproape disperată)
de revenire la origini. Este o perpetuă căutare a omului veridic (muritor
simplu, curat, împăcat în dârzenia demnității sale), de către omul înstrăinat
(modern, sofisticat, tot mai însingurat) exilat într-o lume în care «ticăloșia
ține ușa deschisă» și în care, în plin proces de «epurare a melancoliei», «se
încântă desfrâul cu hula» («îmi simți viermele amărăciunii / roade canalia ci
ingenuitate în carnea/crucificată a tăcerii mele/după o lege a firii
blazoanelor hâde»). În rătăcirea sa perpetuă prin acest labirint gri, tot mai
tehnologizat, abstractizat și neuman, reapare, neostenit, același reper:
matricea natală, acea hologramă a paradisului pierdut, râvnit, de
redobândit.
Pentru că recuperarea sinelui nu este posibilă fără întoarcerea la
obârșii, acolo unde, în cazul Scorobete, «cerul pune cureaua de pădure la
brâu/margarete sub grinzi/aprinde miresme de pajiști / în conturul fictiv»
(Nopți la Florese). «Aici»- mărturisește poetul - «pe tavanul poemului

15