Page 14 - is

Biobibliografie Ion Scorobete

„Enunţul de mai sus îşi poate regăsi - evident - suportul în interiorul volumului de poeme Imperiul
mărunt - al scriitorului Ion Scorobete, Timişoara, Editura Anthropos, 2010. Dintru început, câmpul semantic
al titlului: Imperiul mărunt pare a vibra revendicându-se dintr-un demers polemic, aproape imaterial, dintr-o
rezervaţie de tip Gongora, ori din flora şi fauna de coliziune.
Structuri eidetice prin care se revendică textul: omul «de format mare» al lui Platon; o maieutică
generică ce induce - paideic - stări poetice; posibilul travaliu al resurselor, ce pot configura un «monstru cu
autoreglare» (n.a.) ce virează către un surrealism constrictiv (în volum exemplificate nominale precum
«abisalia» şi/sau I. Barbu, cu «barbilia» sa resurecţională; geometrizare a «eşecului» în sine, eşec
«metropolitan» şi grotesc; autoreferenţiale (cititor autor şi invers ) introduce în vers de către «Ionul, cel cu
pălărie de gratz» - efigia fără blazon a pag. 6-8; «Orfeul» barbar trecut prin băile de soare ale anticilor; un
eleatism sumar al peroraţiilor - momente în care ca în pag 12-13 recad în discursive: spaţiul-sepia al unor
evaziuni cotidiene, întrucât noi, toţi, suntem «intoxicaţi cu posibil Cioran»; evaziuni desprinse parcă dintr-
un palatinat al peisajului urban, Timişoara Circumvalaţiunii, bulevard traforat lamelar de tramvaiul 5, cel cu
arguţie brută, apoi, de asemeni evaziuni ale mai mult numitului de câteva ori Săcălaz, adevărata sărătură
timbrată, localitate recent-marsupială a autorului.
Stileme. Acestea pot deriva dintr-un expresionism de vagonetar virtuos - cu şi fără secvenţe calme:
«Îndoielile sedimentate de-a lungul axelor secvenţiale blochează tristeţea pe căile principale» (poemul:
Relicva, pag. 7). Un stilem este şi neutral reticular şi impur, veritabil «melanj» de reliefuri dintr-o anume
realitate carnată - adică - altfel spus: marele cenuşiu… (sau) - stilem fiind şi o anume inocenţă a grifonajului
Socrate-Brâncuşi de extracţie barocă.
- Striaţiuni şarjate, poetul «fentând» cu aplomb «îngerul». Pare
astfel drept un ludic grimat şi metalic, elevaţie «de stânga pe fondul dur
şi viclean al istoriei: nu vă lamentaţi: e dezagreabil exclamă U. Eco în
eseul Cum se face o teza de doctorat!». O altă striaţiune: alchimia
profană, imperială a celor « 10 Porunci de pe Munte», pag. 24,
Dumnezeul lui Ion Scorobete, fiind pe semne acel horaţian Deus otiosus.
Vectorii poetului sunt evocaţi prin evanescenţa generoasă a
scriiturii: «dispersia societăţii / cetăţii / în celule vii, tombale,
vindicative, construite euclidian»-(Acuarela pag. 16), pasaj ce semnifică
lectorului un lung peisaj cu ploi ce bântuie coasta de Vest. Un alt vector ar
fi, ceea ce putem numi lejer - virulenţa frescei criptic-lizibilă în cifrul
unui expresionism al sincopelor urbei, autorul relevându-se esenţial şi
grav asemeni câtorva silenţioşi anthropi ai zilelor noastre, ce vor
supravieţui - la rigoare - în acest «imperiu mărunt»!...
Vectorial sau nu, într-o anumită stileză, intrând în perifrază,
autorul refuză livrescul, arbordând un surrealism al «stării minerale de
urgenţă: Nu e lesne să nu intru încălţat în sentimentele de azotat …»
(Agora 26 ). În gramatica severă a relaţiei cu invocatul Benjamin
Fondane - pag. 28, timpul interogativ pare a se roti, «în jurul lui X»,
autodevorându-şi imperturbabil traseul. Scorobete ştie că azi şi acum
«gândirea e eminamente vegetală», cum ar perora şi Caillois în «Alfeul»
său - autorul român integrându-se acestei diagrame, scriind şi construind
în lirismul unghiular al postmodernilor, elaborându-şi versul într-un
«ulei s ecular» stenic şi stepic.
În «baza de date a lui Dumnezeu» de asemenea invocată (pag.
44 ), în care îi întâlnim liber şi pe Ungaretti şi pe e Montale, se afla parcă
depozitată întreaga lavă din imperial mărunt. Scriitura de iberic sau de
maghrebian striat, veritabil sclav al nervilor de lux, prin care îşi domină
lirismul, poetul îşi impune şi ne impune un EU «care rezultă» deloc
rezidual ci tonic, în spiritul de confesor al artei poetice a lui Borges. Este
timp, noi toţi, noi, ceilalţi, am fi «culpabili în angoasă», cum ne-ar
confirma şi «existenţialistul» Søren Kierkegaard. ”

Marcel Turcu, Poezia lui Ion Scorobete sau
reactivarea calmă a unui gen de lirism imprudent

12