Page 16 - is

Biobibliografie Ion Scorobete

altcineva decât parfumul natural / al trupului tău pe care nu l-am atins/ la
care n-am ajuns / din teama de a nu mă prăbuși.. »… Procedeul captării
prin redundanță a «spațiului –punte», este surprins memorabil: «Iar
interogatorul se va fi fumat/ ca oricare altă iarbă/ pe acest platou
neînduplecat căruia/ (îi) subscriu»…(Obsesie, pag. 121)
Nu pot să-mi reprim aceste fulguraţii «colaterale», fără a regăsi
constanta unei «transe autoinduse”, cum m-am exprimat pe copertă, sau
dacă vreţi, un simţ «radiestezic», cizelat şi inspirat prin «găsiri de
izvoare», prin sinapsele scoarţei textuale, ale semioticianului dedulcit
la contemplare dinafara «idului».”
Eugen Evu, Re-conturarea ca esenţializare
Ion Scorobete: „Elemente de contur”.

„Cel mai recent volum de versuri ale poetului și prozatorului
timișorean Ion Scorobete se numește Îmblînzitorul de sfere și a apărut în
anul 2008, la Editura Anthropos din Timișoara. Titlul aruncă o rază de
lumină clarificatoare asupra întregului volum. Sferele sunt ipostaze ale
perfecțiunii, iar îmblânzitorul lor este, desigur, însuși poetul. Cele mai
multe poeme descriu drumul de la imperfecțiune spre perfecțiune, drum
care, adesea, se oprește în complicatele mecanisme ale realității.
Genealogie, primul text al volumului, este un poem – program, o ars
poetica. Sunt înregistrate primele imperfecțiuni, sub forma unei
neadaptări: «prin venele mele curg sevele / muntelui rusca/prezența lor
se certifică/în neacomodarea pașilor mei / cu asfaltul / aruncat vraiște pe
cărările urbei / cu frigul sec / pivotant / în care se articulează rădăcina /
dezisă de adrenalină» (p.5). Disjungerea pe care o deplânge poetul
trebuie înlăturată, iar tendințele centrifuge cer să fie înlocuite cu
strângerea în întregul perfecțiunii: «prin inima mea se aude
clopotul/ierbii/răsfățat de nori / cînd își împletesc brațele / în decor
mutual / de facere / a unui nou început / unde nisipul nu se percepe / ca o
disjungere / din corpul supus al destinului / centrifug ci / întregul este
reglabil / prin ființa bucuriei răzuibile / în ascuns / pe hârtia cerului de
amiază» (p. 6). Deși adesea înfrânt în lupta cu realitatea, poetul revine
cu îndârjire, având în vedere atingerea idealului său: «într-o perpetuă
exersare a binelui/alerg / înlăuntrul traseului / ale cărui mijloace s-au
ferecat / nebănuit / între sine și contrar / defensiv / cum le-a cusut
emblema Lacan /că sunt mereu la podea/numărat / dar cum nu renunț /
mă amestec în ciorba acestui timp/de obicei preîncălzit» (p. 10). Din
permanenta luptă de depășire a circumstanțelor nu puteau lipsi
avatarurile iubirii: «ar trebui să râd când mă părăsește / această femeie grațioasă / nevoie mare / pentru m-a
obișnuit / cu inversa» (p. 11). Drumul poetului spre esențe pornește dinăuntru, spre a se îndrepta spre miezul
lucrurilor: «de fapt numai înăuntru fiind pot / căuta ieșirea spre un neunde / bine intenționat / eu lent cum mă
știu șlefuiesc / îndărătul ușii instrumentul / care se va potrivi / la spart nuca miezului amânat / sine die / și ce e
mai ispititor / decât a nu înțelege / cum o distorsiune cu grad ridicat / de risc / încorolează matematic
parfumurile / esențiale» (p. 15). Pendularea între sine și lume duce la înlocuirea unui conținut cu altul: «și
parcă m-aș fi pus la adăpost / de ceea ce simțeam că mă paște / când dematerializată bucuria / a rămas un
simplu decor / pentru alte constante de pus în ecuație» (p. 18). În toate poemele sale, poetul lasă, hotărât, la o
parte, patosul, despletirea necontrolată, duioșia, avântul romantic. Raționalitatea versului atent controlat, pus
între limite precise, duce la crearea unor poeme – pendul, oscilând între sine și lume, cu încercări de micșorare
treptată, în doze mici, a numeroaselor imperfecțiuni: «pendulul rectifică erorile/acestui balmeș de pumni» (p.
29).”
Constantin Buiciuc, Ion Sorobete: Îmblânzitorul de sfere,
în „Oglinda lui Narcis”, pag. 36-37

14