Page 18 - is

Biobibliografie Ion Scorobete

ispitit/de pădurile/genuine/se citește matricea din care pleacă / Cerna în
voiaj / am pecetea luncii pe gena / surpată / branșând copilăria la rană».
Cer și pădure așadar, miresme de pajiști și margarete sub grinzi –
iată elementele cele mai simple cu putință, dar care ar putea opri
sângerarea existențială a celui care, într-un poem intitulat Carafost (din
volumul Pădurile celeste, declară (amintind de poetul filosof de la
Lancrăm): «ca orice pădurean care-ți ține / sufletul învăluit în adâncul /
văzduhului / îmi port taina care ticăie în seninul pădurii / mută».
În pofida modernismului său rafinat (voit prețios și pretențios),
obsesia paradisului originar, al legendarului Ținut al Pădurenilor situat
între Țara Hațegului (la sud), Valea Mureșului (la nord) și Munții Poiana
Ruscă (la vest), revine acut, cronicizat, permanentizat în nesomnul său,
dincolo de exercițiile de premeditată deturnare și chiar de ostracizare a
realului, Ion Scorobete dovedindu-se a fi un scriitor sensibil și nostalgic.
Desigur, acest aspect, mai pregnant la începuturile sale poetice, rămâne
deseori învăluit sub asfaltul rece, de-a dreptul straniu al clipurilor realității
care copleșesc și, în cele din urmă, anihilează. Poemele noi devin
mănunchiuri de secvențe reci, schițate impersonal pe o bucată de oglindă
sfărâmată în cioburi, rearanjate (aleatoriu) pe o bandă adezivă.
Am încercat să deslușesc, dincolo de acest paravan ostentativ de
abstractizare, elementele de esență ale liricii poetului, ținând mai ales de
spațiul originar din care a fost smuls și spre care își îndreaptă, uneori chiar
instinctiv, mintea și sufletul. Plecat de acasă, din locul și timpul său,
îndepărtat de trenul destinului la o jumătate de secol de origini, Scorobete
se află, prin lirica sa, într-o permanentă căutare a drumului către acasă.
Pentru că în cele din urmă Odiseu se întoarce. Pentru a muri cel puțin…
Se spune că, regăsind locurile în care ne-am născut și prin care ne-
am petrecut cândva, ne redescoperim esența; poetul le detectează în
memoria sa afectivă, bântuit în permanență și de acel «biet demon frumos»
care-i pârjolește destinul subțire, scufundat «în apele somnului» său,
«perpetuu rătăcit». Aceste «rătăciri» le va resimți drept păcate cu a căror
povară e silit să viețuiască. Într-un poem, bătaia clopotului devine semn că
acest «păcat» ar putea fi, în cele din urmă, iertat.”
Ladislau Daradici, În căutarea pădurilor celeste, în
„Reflex”, nr. 7-12, 2015, pag. 64

16