Page 4 - is

Biobibliografie Ion Scorobete

ION SCOROBETE

Poet, prozator,

eseist, publicist, avocat pledant

S -a născut în ţinutul de basm, al pajiştilor de munte,
de pe crestele munților Poiana Ruscă, în satul
Meria, din judeţul Hunedoara, într-o sfântă zi de
primăvară, 26 mai 1947, atunci, o zi de Rusalii, iar
la creştinarea sa prin botez, în parohia din satul Meria, i se dă
numele Siminic, nume sub care urmează apoi şcoala primară din
satul natal.
Tatăl său, Andrei Scorobete, este muncitor forestier,
stânjenar, din tată în fiu, dar şi crescător de animale, lucrător al
pământului, însă prin drumurile sale dese spre locurile de muncă
din pădurile Olteniei, Banatului de munte şi Ardealului se convinge
că viitorul copiilor săi este mai la câmpie, undeva mai aproape de
oraş, acolo găsindu-se mai multe posibilităţi de a îmbrăţişa o
meserie, a se forma altfel profesional decât a reuşit el.
Acest lucru îi va îndemna mai târziu pe părinţii scriitorului
să părăsească aceste ţinuturi care îi vor marca oricum existenţa şi
creaţia.
Mama, Cătuţa Scorobete, este casnică, dotată cu o sensibilitate aparte, o mamă îngăduitoare, grijulie,
o bună povestitoare, dar, între altele, o femeie energică, netemătoare şi poate din acest motiv foarte apropiată
scriitorului în perioada copilăriei, acesta însoţind-o adesea în şezătorile din sat, întâlniri la care participa cu
deosebire în iernile lungi, unde se practica mai ales lucrul de mână şi unde copilul a avut prilejul să asculte
întâmplări, poveşti, cântece, să cunoască obiceiurile, metehnele sătenilor, mai ales cele legate de faptele lor
zilnice.
În anul naşterii lui Ion Scorobete, tatăl său se afla la Mănăstirea Tismana, din judeţul Gorj, militar în
termen, de gardă în plutonul ce asigura paza aurului românesc, pe care şi l-au însuşit ruşii sovietici, dintr-o
Românie sărăcită de război, înfometată de seceta din 1947, astfel că i-a rămas mamei sarcina continuării vieţii
şi îngrijirii gospodăriei, lucrul pământului, creşterea animalelor, ca atare, să-şi apere drepturile, în raport cu
statul stalinizat şi cu alte persoane, iar astfel fiind, cum era târâtă într-un proces de proprietate, pe când copilul
abia împlinise 4 luni de la naştere, se îndârjeşte şi, de voie, de nevoie, hotărăşte să-l poarte pe copil într-o
covată de lemn, pe umeri, pe distanţa de peste 30 km, prin păduri, pe poteci de munte, aşa cum procedau în
special pădurencele, spre a se prezenta cu pruncul la Judecătoria de Plasă, de la Sarmizegetusa, fosta capitală,
Regia.
Născut în astfel de împrejurări, Ion Scorobete are noroc de o copilărie activă, meticuloasă, bogată nu
doar în suferinţe și în trăiri, densă în conţinut, el fiind antrenat din fragedă pruncie în muncile practicate de
oamenii muntelui, deferit ocazional ca păcurar, văcar, cosaş, iar toate acestea nu doar că îi devin preocupante,
copleşitoare, mai mult îl determină mai târziu, când ajunge de vârstă şcolară, să deprindă cu uimire şi uşurinţă,
ba chiar cu plăcere, buchiseala în marginea descoperirii literei scrise, a acestei lumi aparte, de îndeletnicirea
cuvintelor, de plăcerea visării cu ochii deschişi, este cucerit cu puterea magică a acestui inedit univers.
Este relevant astfel că, într-un sat pierdut în întunecoasele păduri, unde nu se putea ajunge decât cu pasul,
pe cărări verticale, cu o pondere a populaţiei analfabetă, în acea vreme, scriitorul devine, încă din clasa a doua
primară, singurul din aşezare care compune scrisorile tinerelor femei ai căror bărbaţi se aflau la cătănie, şi
unicul abonat, din proprie iniţiativă, la o publicaţie periodică, după o întâmplare plină de tâlc.
Astfel, într-o iarnă ucigătoare, cum se manifestau în general iernile la munte, cu ninsori abundente, cu
viscole nesfârşite, cu geruri şi lipsuri de toate felurile în viaţa merenilor, şcolarul dă peste literele „Albinei”, în
casa bătrânei Maria, văduvă de război, pe care o ajută la adăpatul oilor, şi impresionat de ceea ce descoperă,

2