Page 12 - ml
P. 12

Biobibliografie Marcel Lapteș








         Sâmnicori – sărbătorea lui Moș Nicolae
                Sfântul Nicolae, primul sfânt bătrân al lui Dumnezeu – însă peste tot în comunitățile sătești, Sf. Nicolae
         era socotit primul sfânt făcut de Dumnezeu. „El stă alături de părintele ceresc, ne spune Ioan Burcuși, zis
         Povestașu, din Târsa, de pe Platoul Luncanilor, în stânga Lui, și în noaptea către Sf. Vasile, Dumnezeu
         împreună cu Sf. Nicolae stau la masă, arătându-se lumii în lumina mare și deschid de trei ori cerurile, cum zice
         Biblia.”
                „Sfântul bătrân”  se asociază astfel cu „omul bătrân acuși terminat cu zile așe ca anu”, cum cred țăranii.
         De aici, toate fenomenele meteorologice hibernale: soarele scade în luminozitate, serile sunt mai lungi și zilele
         mai scurte, vine zăpada și gheața la început și apar viscolele.
                De Sânmicori, se încheie ciclul de sărbători dedicate lupilor și morților strigoi, concretizat într-un șir de
         manifestări: Filipii de Toamnă, Filipul cel Șchiop, Ovidenia, Lăsatul Postului de Crăciun și Noaptea Strigoilor.
         În satele pădurenești, la Dăbâca, Hădășău și Goleș, țăranii credeau că „primejdia lupilor să face mai mică la
         Sânmicori c-o trecut puterea lor”, după spusele lui Aurel Alic, iar Ileana Lucaciu arăta că „Sfântul e milostiv
         față de săraci, ajută pe fetele sărace să se mărite, iar la copiii ce-or ascultat părinții le pune daruri în ghete, chiar
         cîte un galbin, iar pe muierile ce nu le-or respectat și nu l-or țânut, le bate păste mânuri cu nuielașa fermecată”.
                În vremuri trecute, sporadic și astăzi, „pescarii de pe Mureș se rugau la biserică, de dimineață, și apoi
         plecau pe malul apei și mult spor aveau la pește, de nu puteau aduce”  ne spunea moșul Mihai din Șoimuș.
         Aceasta probabil ca urmare a unui episod hagiografic din viața Sfântului, potrivit căruia ca patron al apelor și
         fost corăbier, a oprit „tulburarea apelor și i-a scăpat de la înec pe corăbieri” („Viața Sfinților”).
                                                                                       „Ziarul Hunedoreanului”,
                                                                                                                                              3 decembrie 2010

                 „La blouse roumaine”, sărbătoarea iei tradiționale românești
                „Cămeșa” hunedoreană diferă în funcție de zonă – „Sărbătoarea iei românești a luat amploare pentru că
         românii au conștientizat că au niște permanențe, niște rădăcini”. „Cămeșa”, așa cum este numită la noi în zonă,
         este o componentă a costumului popular, care iese în evidență prin croi, ornamente și prin faptul că este purtată
         de femei. Ia, după părerea mea, va avea o nouă viață. Mulți dintre cei mai mari designeri ai lumii au rămas
         uimiți de prezența și de frumusețea iei românești în județul nostru, cămașa din portul popular este diferită,
         conform zonelor etnografice din care provine. Ea se deosebește prin ornamente, coloristică și prin măiestria
         femeii care a făcut-o. Dar cel mai important lucru este că nici o cămeșă nu seamănă cu cealaltă. Aceste unicate
         dau specificul talentului și capacitatea româncelor de a scoate frumosul din orice.
                                                                                       „Ziarul Hunedoreanului”,
                                                                                                       2 iulie 20
                Amuțirea Cucului
                În unele sate hunedorene se mai păstrează sporadic la 8 iulie,
         între Vartolomeu și păbile, o credință estivală având conotație agrară,
         numită  „Amuțirea  Cucului”  sau  „Prigonul”…  Odată  cu  „Amuțirea
         cucului” în unele sate din Țara Hațegului, în gospodăriile ciobanilor,
         aceastea era înțeleasă ca ziua nefastă numită și Ziua Lupului dintr-un
         ciclu anual destinat simbolului carnasianului, cel mai preponderent din
         mitologia populară. Bătrânii spuneau că în această zi „când amuțește
         cucul, trebuie să fii atent la fiarele pădurii, lupi, urși etc. ca să nu intre la
         stâne  și  să  rupă  oile”,  iar  în  prima  duminică  „aprindeam  lumini  la
         biserică  pentru  Sfânt  să  ne  apere  de  tăt  ce-i  rău”.  Din  cele  expuse,
         cititorul înțelege lesne că evocăm o „creangă de aur” a credințelor și
         datinilor estivale hunedorene. Toate acestea erau în „timpul bătrân”
         repere  stricte  ale  vieții  satelor  noastre,  dar  ce  este  cu  adevărat
         excepţional reprezintă în „timpul nou” încă fapte vii păstrate în vatra
         satului  ca  înțelegere  a  prezentului.  Este  de  fapt  o  pledoarie,  poate
         sentimentală, a identității noastre culturale în marea confederație de sate
         numită Europa.
                                                    „Ziarul Hunedoreanului”,
                                                                 2 iulie 2010


           10
   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17