Page 30 - sr

Biobibliografie Stelian Radu

Cele două hărți pun în evidență întinderea și aspectul compact al pădurilor noastre
dintr-o etapă istorică inițială, în comparație cu cel restrâns și fărâmițat al acestora din
zilele noastre.

Mult mai tragică a fost restrângerea suprafeței ocupate de pădurile virgine (Păduri
formate numai sub acţiunea factorilor naturali şi în care procesele biologice se produc fără
vreo influenţă directă sau indirectă din partea omului) și cvasivirgine (Păduri virgine puţin
modificate de către om, prin extrageri neregulate de arbori sau prin păşunat ocazional,
intervenţii care însă nu le-au schimbat semnificativ compoziţia şi structura lor primară),
îndeosebi în ultimul secol, perioadă în care, de la aproximativ 2 milioane de ha în jurul
anului 1900, acestea s-au restrâns la 700 mii de ha în anul 1947, apoi la 400 mii de ha în
1984, pentru a ajunge în prezent la numai 250-300 mii de ha.
Mutații majore au intervenit în decursul vremurilor și în ponderea teritorială a
speciilor ce alcătuiesc pădurile noastre. Odinioară, pe teritoriul Daciei predominau
speciile de stejari (56%), urmate de făgete (18%), de pădurile din lunci (10%) și în măsură
egală de molidișuri (8%) și de amestecurile de fag cu rășinoase (8%). Astăzi întinderea
cea mai mare o au făgetele și arboretele de rășinoase (câte 30,7% fiecare), urmate de alte
specii de foioase (20.4%) și de cvercinee (18.2%). Aceste cifre scot în evidență procesele
neîntrerupte de defrișări și fărâmițări ale pădurilor de stejari, dispariția aproape totală a
pădurilor din luncă, care au făcut loc terenurilor agricole și creșterea ponderii
rășinoaselor, îndeosebi ca urmare a plantațiilor masive din anumite perioade.

Cum arătau pădurile virgine
și cum au fost ele decimate în decursul timpului
Răspunsuri elocvente la aceste întrebări regăsim îndeosebi în paginile marilor
noștri prozatori, cărora le revine prioritatea și meritul de a fi descris cu multă sensibilitate
și cu o acuratețe uimitor de „științifică”, cu mult înaintea oamenilor de știință, imaginea,
tainele și destinul acestor păduri, în toată complexitatea și ipostazele lor. Cele mai reuşite
şi frumoase descrieri ale pădurilor naturale aparţin marilor noştri prozatori şi oameni de
ştiinţă : Dimitrie Cantemir, 1717 (D.C.), Alexandru Vlahuţă, 1901 (A.V.), Calistrat
Hogaş, 1909 (C.H.), Mihail Sadoveanu, 1914 (M.S.), Simion Mehedinţi, 1920 (S.M.),
Marin Drăcea, 1920, 1925 (M.D.), Nicolae Iorga, 1932 (N.I.), Ion Simionescu, 1941
(I.S.), Camil Petrescu, 1954 (C.P.), Ionel Pop, 1969 (I.P.), Geo Bogza, 1985 (G.B.) şi Petru
Creţia, 1985 (P.C.) ş.a. Acestea au fost selectate şi prezentate de Valeriu Dinu în lucrarea
„Pădurea în proza românească”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1989. Aceiaşi autori
enumeraţi mai sus au descris şi tabloul apocaliptic al distrugerii acestor păduri.

În aceste descrieri, pădurile virgine apar în stadiile lor primordiale ca „păduri
întinse și întunecoase, nestrăbătute încă de pas omenesc”, cu „arbori voinici, cât lumea
de bătrâni, ce mor de bătrânețe ori în lupta cu furtunile” (C.H.; I.S.). Aici „brazi lungi,
doborâți de bătrânețe zăceau pe pământ de cetină, acoperiți cu mușchi sau rămâneau în
picioare, putreziți, înconjurați de semenii lor voinici, zvelți și plini de viață” (A.V.). În
aceste păduri – după cum consemna I. Simionescu – „la tot pasul apare ritmica legătură
între viață și moarte”, iar „pădurea își trăia viața de milenii... Cădeau moșnegii, se
făceau humă și din țărâna lor culegeau viață brăduștenii și în pas de veac le luau locul”
(I.P.), „fagul ține adăpost brădetului tânăr, iar când umbli printre fagi vezi dedesubt
puzderia brăduilor și brădanilor năzuind în sus” (M.S.).

28