Page 33 - sr

Biobibliografie Stelian Radu

GÂNDURI ÎNȚELEPTE DESPRE

LUMEA MIRIFICĂ A PĂDURII ȘI A ARBORILOR
§ Pădurea este înainte de toate o ființă colectivă, cea mai grandioasă din câte există, înfiorată de o
viață proprie, constituită la rându-i din milioane de vieți individuale, cât se poate de diverse,
contopite însă într-o fizică armonică și într-un duh unitar, care impresionează copleșitor și într-un
fel unic spiritul omenesc.
Acad. Emil Pop, 1942, în „Pădurile și destinul nostru național”.
§ Dintre tot ce s-a dat vieții noastre în lume, patru sunt realitățile în care sufletul nostru își

recunoaște tiparele sale originale (...): cerul și marile mări, pădurile mari și deșerturile (ale
pulberii și ale zăpezii).
Petru Creția, 1985.

§ În jur pădurea își trăia viața de milenii. Cădeau moșnegi, se făceau humă, din țărâna lor culegeau
viață brădușteii și în pas de veac le luau locul.
Ionel Pop, 1969.
§ Un ecosistem (forestier) este o simfonie a viului, în care fiecare specie își interpretează partitura

ei. Este sarcina umanității de a-și compune propria sa partitură, pentru o muzică universală, fără
disonanțe.
Daniel Vallauri, WWF, Franța, 2007.

§ Pădurea este un capital de bogăție și frumusețe, care însoțește omul de-a lungul mileniilor, putând
influența într-un mod pozitiv sau negativ chiar destinul unui popor.
Acad. Emil Pop, 1942, în „Pădurile și destinul nostru național”.
§ Liniștea într-o pădure seculară este tot ce poate fi mai impunător. (...) Este liniștea vieții și nu

aceea a morții. Ea se coboară în suflet ca un vânt răcoritor, nu ca o broboadă de întristare. Răsufli
din adânc, că ai scuturat pentru moment grijile acestei lumi, și îți împrospătezi puterile de la
tainicul izvor din care toate au purces.
A.D. Xenopol, „Pădurea seculară”, 1904.

§ Pădurile unei țări pot prospera, însă ele au nevoie, înainte de orice, de căldura și roua sufletului
uman(...) Numai poporul care se simte solidar cu viitorul lui și care vrea să trăiască își protejează
pădurea și pământul său. (...) Lemn se poate cumpăra, dar pădure niciodată.
Prof. dr. Marin Drăcea (1946/2005).
§ România a fost cândva o țară puternic împădurită, dar din cele aproximativ 19 milioane de

hectare de pădure de odinioară ne-au mai rămas mai puțin de o treime și aceasta aflată sub o
permanentă presiune distructivă. (...) Dacă la începuturile ei despădurirea primitivă și
punctiformă, cu impact redus asupra pădurii primordiale, s-a practicat din necesitatea de a
asigura supraviețuirea unor populații umane limitate numeric, în decursul veacurilor și
îndeosebi odată cu dezvoltarea industriei și a economiei banului, pădurea a devenit și a rămas
pentru unii – nu pentru localnici sau pentru statul respectiv – o sursă de înavuțire rapidă, pe baza
marilor resurse lemnoase.
Nicolae Doniță și Stelian Radu.

31