Page 31 - sr

Biobibliografie Stelian Radu

Excepționala biodiversitate a acestor păduri este confirmată de faptul că „ele
tăinuiesc îmbelșugate forme de viață” (P.C.), iar „arborii ce le alcătuiesc sunt atât de
bătrâni încât nu seamănă unul cu altul” (G.B.). Chiar pădurile Moldovei, atât de
fărâmițate și sărăcite în prezent, erau pe vremea lui Dimitrie Cantemir (1717)
„populate de turme de cerbi, de căprioare, de urși și mistreți, de haite de vulpi, de râși
sau de lupi”. Se mai întâlneau atunci „elani, zimbri, bivoli sălbatici, dropii, găini de
munte, alături de rațe și gâște (sălbatice) și alte păsări” (D.C.). „În mijlocul codrului de
brazi, până la hotare, nu se află țipenie de om, doar cerbi prin poiene, urși în tihării și
vulturi pe seninul cerului” (S.M.), iar pădurile „aveau căprioare, izvoarele păstrăvi și
Bistrița – lostrițe” (A.V.).

Parcurgând cu ochii minții aceste relatări putem reconstitui imaginar nu numai
măreția, dar și localizarea unora din fostele păduri virgine ce împodobeau odinioară
pământul nostru, dar care între timp au dispărut într-o mare și regretabilă măsură. Aflăm
de „codrii virgini din fundul de nepătruns al Văii Teleagenului” (A.V.), de „codrul cel
bătrân al Delenilor ce se întindea până în apa Siretului” (M.S.), sau de „stejarul
moldovean pe care corăbierii îl prețuiau mai înainte de toate” (M.S.), de „Valea
Frumoasei (Sebeșului) unde se desfășurau păduri după păduri și iarăși păduri nesfârșite,
adevărate împărății ale sălbăticiunilor” (M.S.). Chiar în Niculițelul Dobrogei mai
străjuiau, cum arăta Sadoveanu în 1914 – „buchete de arbori din pădurea de demult, iar
pe dealuri erau păduri seculare”. Acestor codri seculari li se pot adăuga cei din Vrancea,
din lunca Siretului, întinșii codrii ai Vlăsiei și mulți, mulți alții din aproape toți munții și
plaiurile noastre.
Să nu uităm că aceste păduri au fost nu numai izvor de bogăție și de frumusețe, de
liniște și echilibru durabil pentru acest pământ binecuvântat și mai ales pentru cei ce îl
locuiau, ele au fost – cum arată N. Iorga – „adăpost de vremuri rele, ascunzătoare de
bejenuri și loc de pândă a străjerilor, singura casă de vară a haiducilor răzbunători”.
De aceea, pentru suflarea românească pădurile, „pământul marilor popoare de
copaci” – cum constată filozoful Petru Creția – este un lăcaș secret al lumii, un imperiu
guvernat de stricte legi, dar sălbatic, însă în același timp și sfânt, un adevărat sanctuar al
naturii.
Dar, ca de altfel peste tot în lume, și la noi „pădurea fost prima barieră pe care omul
a întâlnit-o în calea lui” și primul „serviciu” pe care omul l-a cerut pădurilor – cum scria
Déffontaines – a fost ca ele să dispară și să cedeze locul pășunilor și ogoarelor
(Déffontaines, 1933: L'homme et la forêt, Gallimard, Paris).

Și la noi, după cum consemna marele silvicultor Marin Drăcea în 1920 – „în cursul
domol al vremurilor, pădurea a fost încontinuu gonită de către câmp din locurile fertile,
ușor accesibile, lăsată însă neatinsă pe locuri inaccesibile, sărace”. Dealtfel,
inaccesibilitatea și cantonarea lor în așa-zise „bazine înfundate”, lipsite de drumuri de
exploatare, constituie principalul aliat al supraviețuirii unor fragmente de păduri virgine
și cvasivirgine.
Exploatările barbare și defrișările iraționale, pentru lemn, pășuni și ogoare s-au
declanșat cu o furie oarbă asupra acestor păduri, în diferite etape istorice și îndeosebi
după cucerirea Daciei, în timpul dominației otomane, după pacea de la Adrianopol
(1829), în perioada 1918-1940 și 1944-1962 (a Sovromurilor), precum și după anul 1990.

29