Page 5 - vl_46

Centenarul Marii Uniri

Revoluția din toamna anului 1918

în județul Hunedoara

ezastrul armatelor austriece la Piave, în vara anului 1918, şi izbânzile tot mai clar
conturate ale aliaţilor de pe frontul de vest au creat şi în Transilvania atmosfera
Dpremergătoare crizei finale. Guvernul maghiar de sub preşedinţia lui Al. Wekerle
ţinea încă strânse frânele ţării. Starea de asediu nu a fost nicăieri înlăturată, deşi simptomele disoluţiei
se arătau când într-o parte a ţării, când în cealaltă, parlamentul ungar era preocupat de un proiect de
lege electorală, care avea să consolideze pentru viitor situaţia majorităţii maghiare, cenzura era
practicată tot cu străşnicie, mai vârtos faţă de români, iar administraţia statului, condusă de comisari
speciali, supraveghea orice mişcare a naţiunilor supuse.
Când frontul de la Salonic a cedat presiunii armatelor aliate şi Bulgaria este scoasă din luptă,
se zguduie şi temeliile împărăţiei austro-ungare. Popoarele subjugate încep să scuture lanţurile robiei
şi nici un plan de reorganizare a imperiului nu se mai acceptă de ele. Acceptarea de către Austro-
Ungaria a principiilor wilsoniene însemna recunoaşterea dreptului naţionalităţilor din imperiu de a-şi
reprezenta singure interesele. Conducerea Partidului Naţional Român, ca reprezentantă unică
autorizată să vorbească în numele poporului român din Transilvania şi Banat, şi-a început numaidecât
acţiunea politică.
Fruntaşii Partidului Naţional Român, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio
Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ioan Suciu, Ciordaş, membri ai Comitetului Executiv,
s-au întrunit, în 12 octombrie 1918, la Oradea, pentru a discuta situaţia politică nou creată. Vasile
Goldiş a prezentat comitetului o Declaraţie, pe care acesta şi-a însuşit-o, având următorul text:
„Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria constată că urmările
războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe
temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber soarta ei – un drept
care este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei –
naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă
şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile
libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere. Organul naţional al
naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea parlamentului şi guvernului
maghiar de a se considera ca reprezentante ale naţiunii române şi a reprezenta la congresul general de
pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal. Apărarea intereselor ei, naţiunea română o
poate încredinţa numai unor factori aleşi de propria lor adunare naţională”.
În afară de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român şi organele desemnate de el,
nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care privesc situaţia politică a naţiunii
române. Toate deciziunile şi acordurile care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe le
declarăm nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română. Naţiunea română care
trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere – după multe suferinţe de veacuri – afirmarea şi
valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională.
Declaraţia de autodeterminare a naţiunii române, din 12 octombrie, constituie un act politic
care deschide o nouă epocă în renaşterea românismului. Comitetul Executiv al Partidului Naţional
Român îl însărcinează pe Alexandru Vaida-Voevod să prezinte această Declaraţie în Parlamentul
Ungariei. Declaraţia prezentată, la 18 octombrie 1918, de către Alexandru Vaida-Voevod a stârnit o

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 3