Page 28 - vl_47

de parcă / lutul acesta / tot mai greu / nicicând / nu m-ar fi durut”; „cât de mult / te-am căutat / zid înalt /
de rezemat /.../ zid în juru-mi / cercuit / nici nu mi-aş fi-nchipui / să-mi fii loc / de locuit / să-mi fii loc de
râs / de plâns / zidule / mă ţii prea strâns”. Albastrul, cel care dă dorinţa de înălţare şi de libertate, dar
care, totodată, creează o stare de prizionierat (ideea lutului care devine tot mai greu), seamănă uimitor
cu zidul care creează şi acesta aceeaşi stare de prizionierat. Libertatea supremă este dincolo, un
dincolo de orice lucru la care ne putem raporta.
Se pot obţine numeroase combinaţii între cele cincizeci de poeme, numeroase aşa-zise
paranteze care luminează prin pluralitatea lor un drum al iubirii. Cincizeci de portrete ale iubirii se
desfăşoară pentru a reda feminitatea. După un alt model, cel al cercului, poemele sunt martorii vieţii
pentru că ele descriu plenitudinea ca rezultantă a iubirii şi suferinţei.
O idee care transpare în întregul volum de versuri pare să fie cea a unei Ane care numai prin
zidire ajunge la înţelegerea iubirii, la înţelegerea sacrificiului: „numai tu mă iubeşti / şi mă prinzi / şi
mă strângi / de mă mir / că mai pot / să respir (Cercul)”; „strâns mă ţii / prea strâns mă ţii / lutule /.../
lutule / oh nu mă strânge / carnea iată mi se frânge / şi visările mă dor” (Lutul); „să mă prinzi / şi să mă
strângi / mai-mai oasele să-mi frângi (Timpul)”; „ah m-ai prins / drumule de doruri nins” (Drumul);
„vântule / ce braţe reci / peste mihloc îmi petreci /.../ tot mai pătimaş strângând / carnea mea de
trecătoare” (Vântul); „frigule / mă ţii prea strâns / râsu-mi seamănă / a plâns” (Frigul); „cu privirea de
răcoare / mă cuprinzi şi mă alinţi / râule” (Râul); „şi mă-nvălui strâns / şi ameţitor / de nu mai ştiu / care
e pulberea ta / şi care e pulberea mea” (Vârtejul); „mă-nvăluie / soarele / uşor mirat” (Soarele); „oh,
îmi place că mă ţii / strâns / mai strâns / hotar / amar” (Hotarul); „zidule / mă ţii prea strâns / şi începe să
mă doară / pleoapa-mi grea / pleoapa-mi amară” (Zidul); „nor călător / cu umbra-ţi mă-nvăluie”
(Norul). Sacrificiul prin iubire este cel care dă sens acestei neîncetate mirări. Dorinţa permanentă de a
fi strânsă în cercuri, în braţe, în inele este dorinţa care marchează aşteptarea celuilalt şi, probabil o
venire promisă. Feminitatea şi masculinitatea sunt cei doi poli între care se poate întâpla o relaţie
biunivocă (o corespondenţă de unu la unu) sau se poate produce o dramatică ruptură. Dincolo de
posibila interpretare psihanalitică, este povestea care se întinde de la vechile mituri babiloniene despre
Tiamat şi Apsu până la cotidianul nostru. Iubirea femeii este cerinţa de a fi apărată, iar cercurile,
braţele, inelele sunt simboluri ale protecţiei. Deducem din versurile poetei un fel de panmasculism, în
care masculismul este omniprezent, la fel de puternic precum elementele Naturii.
Peste tot volumul de versuri al poetei Elisabeta Bogăţan este presărat cu raportări faţă de un
element esenţial, lutul. Acesta poate fi numit în fel şi chip: este pământul care dă stabilitatea
omenescului, este praful atât de preamărit de marele poet persan Hāfez, este lutul din care olarul a
clădit ulciorul pentru vin şi apă, mereu ridicat în slăvi de poeţi de la Omar Khayyam până la Lucian
Blaga. Motivul folosirii lutului este determinat de viaţa care este împletită cu moartea, de diversele
forme în care se manifestă iubirea pentru a ajunge, cândva, la o formă plenară. Felul în care poeta
Elisabeta Bogăţan îşi construieşte poemele demostrează că a ajuns la simplitatea apropiată de esenţă.
Cartea în discuţie nu reprezintă altceva decât un râu al feminităţii, cu sentimente amestecate, cu
dorinţe vag sau puternic exprimate, cu resemnări şi tăceri subînţelese. Prin aceasta este departe de ceea
ce ar putea să fie poezia bucolică (o primă trimitere pe care ne-o poate da titlul volumului) pentru că
sub construcţia fiecărui poem găsim o mare tristeţe şi, totodată, o mare resemnare. Poate şi o mare
înţelegere a rostului şi rostuirii lumescului, cel din care este construit sălaşul sufletului.

Ion HIRGHIDUŞ

Vox Libri, Nr. 2 (47) - 2018 26