Page 13 - vl_49

Eminesciana

comentariile a zeci de tineri entuziasmați de frumusețea, parcă ireală, a versurilor. În lumea
Internetului, unde toți îi terfelesc pe toți, ca la un concurs de încăierare în noroi, nimeni nu îndrăznește
să se atingă de poezia eminesciană. Este un respect spontan, nu o teamă de prestigiul culturii. În mod
paradoxal, tocmai unii oameni de cultură au descoperit în ultimii ani plăcerea perversă de a-l
minimaliza pe marele poet.
„Plutești ca visul de ușor”. Așa este iubita eminesciană: plutește ca visul de ușor. Toate
celelalte imagini din poem repetă ideea imaterialității și imponderabilității. Textul se dezvoltă ca o
serie sinonimică, în plan imagistic, nu lingvistic. Poetul o definește și o redefinește pe femeia ideală,
prin comparații succesive, care aduc noi și noi nuanțări. Portretul pe care i-l face este pictat în culori
străvezii, suprapuse:„Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș”; „Abia atingi covorul
moale,/ Mătasa sună sub picior”; „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești”.
G. Călinescu a făcut observația că Eminescu își construiește personajul feminin din poemul
Atât de fragedă...folosindu-se de materiile cele mai diafane. Și aceasta fără să anatemizeze
senzualitatea carnală, fără să se refugieze în asceză. Iubirea nu este înlocuită, la el, de religie, ci devine
o religie.
Se pare că nevoia aceasta de diafanitate în dragoste nu s-a demodat încă și probabil nu s-a
demodat vreodată, dacă până și tinerii de azi, pe care îi credeam atât de străini de poezie, au o emoție
mistică citind poemul Atât de fragedă... sau ascultându-l pus pe muzică.
Apropierea dintre bărbat și femeie se petrece noaptea, misterios, fiind mai mult o virtualitate,
decât un fapt real. Lipsește lumina reflectoarelor sub care oamenii de azi așază actul sexual: „Cât poți
cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci ochii mei pe veci,/ Cu-a gurii tale calde șoapte,/ Cu-mbrățișări de
brațe reci.”
Apoi Eminescu înregistrează momentul psihologic în care femeia se răzgândește din motive
inanalizabile, numind acest moment, „întunecoasa renunțare”: „Deodată trece-o cugetare,/ Un văl pe
ochii tăi fierbinți:/ E-ntunecoasa renunțare,/ E umbra dulcilor dorinți.”
Totul se prăbușește dintr-un capriciu, mod subtil de a defini încă o dată feminitatea, irațională
și imprevizibilă: „Te duci, ș-am înțeles prea bine/ Să nu mă țin de pasul tău,/ Pierdută vecinic pentru
mine,/ Mireasa sufletului meu!”
Spiritualizarea imaginii femeii este radicalizată prin proiectarea ei în trecut. Ea, chiar și când
era prezentă, plutea ca visul de ușor. Dar căzută în abisul timpului este și mai vis decât visul, este o
presupunere. Poetul se descrie pe sine întinzând mâna în van după această ipoteză a minții lui: „Că te-
am zărit e a mea vină/ Și vecinic n-o să mi-o mai iert,/ Spăși-voi visul de lumină/ Tinzându-mi dreapta
în deșert.”
Dintre poeții care i-au succedat lui Eminescu, numai Nichita Stănescu a dus mai departe
această esențializare a imaginii femeii: „Ea era frumoasă ca umbra unei idei, / a piele de copil mirosea
spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă/ a strigăt dintr-o limbă moartă.// Ea nu avea greutate, ca
respirarea./ Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari/ era sărată ca sarea slăvită la ospeţe de barbari.”
Între marii poeți se realizează un fel de colaborare, peste timp, ca și cum ei ar avea de
îndeplinit o misiune secretă, mai importantă decât războaiele, revoluțiile și căderile de guverne.

Alex. ȘTEFĂNESCU

Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 11