Page 12 - vl_49

Eminesciana

de a înțelege dragostea − amestec de galanterie și misoginism.
Poezia place și prin contrastul între gravitatea poetului și exuberanța sa de ocazie. Parcă îl
vedem pe Homer compunând, la un banchet, o epigramă. Într-un stil greoi-metodic, Eminescu descrie
o acțiune jucăușă, ceea ce este de efect.

Pe aceeaşi ulicioară...

O poezie simplă, lipsită de metafizică, Pe aceeași ulicioară... , din care cu concursul unui
compozitor s-ar putea face un madrigal sau o romanță fără pretenții, ilustrează și ea, în mod
surprinzător, subtilitatea lui Eminescu. Se remarcă, întâi, arta poetului de a trece direct la subiect (așa
cum în alte poezii se remarcă arta lui de a compune preliminarii):
„Pe aceeaşi ulicioară/ Bate luna în fereşti,/ Numai tu de după gratii/ Vecinic nu te mai iveşti!//
Şi aceiaşi pomi în floare/ Crengi întind peste zaplaz,/ Numai zilele trecute/ Nu le fac să fie azi.”
Acest incipit îl face foarte convingător pe autor; el se comportă ca și cum cititorul ar ști despre
ce e vorba și ar trebui doar să afle că în povestea de dragoste a survenit o schimbare. Nu te mai ivești,
deși până nu demult te iveai, pomii sunt tot în floare, dar nimic nu mai are farmec fără tine...
În treacăt fie spus decorul este acela al mahalalei bucureștene din timpurile ei bune (cu
ferestre în care bate luna, fiindcă nu sunt obturate de clădiri înalte, cu garduri de lemn, rustice, peste
care se revarsă crengile pomilor înfloriți). Nu ne-am mira prea mult dacă pe „ulicioară” ar apărea jupân
Dumitrache, făcându-și rondul de noapte în calitatea lui de căpitan în garda civică. Ambianța ne este
familiară din cântecele la modă pe vremuri, este de-a noastră. (Vestigii ale ei găsim nu numai în
memoria noastră afectivă − „La căsuţa albă/ Sunt atâtea flori la fereşti,/ Dar cea mai frumoasă floare,/
Ce-mi apare,Tu eşti!” −, dar chiar în Bucureștiul de azi, în zone nedevastate de istorie, cum sunt
străduțele aflate de-o parte și de alta a arterei Calea Moșilor. Sau în Iași...).
Cu o voluptate a nefericirii specific eminesciană, poetul se instalează în condiția de victimă a
nestatorniciei femeii:„Altul este al tău suflet,/ Alţii ochii tăi acum,/ Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.”
Triumfă, ca de obicei, amintirea iubirii , ceea ce înseamnă iubirea pură, spălată de actualitate.
Scenele de dragoste care îi reușesc cel mai bine lui Eminescu sunt cele rememorate : „Ah, subţire şi
gingaşă/ Tu păşeai încet, încet,/ Dulce îmi veneai în umbra/ Tăinuitului boschet// Şi lăsându-te la
pieptu-mi,/ Nu ştiam ce-i pe pământ,/ Ne spuneam atât de multe/ Făr-a zice un cuvânt.”
Remarcăm, încă o dată, modul elegant în care Eminescu leagă cuvintele, ca pe un nod de
cravată: „Ne spuneam atât de multe/ Făr-a zice un cuvânt.” Cine ar putea uita această formulă?
Mai puțin elegant este misoginismul stereotip din ceea ce s-ar putea numi... concluzia
poeziei: „Nu știam că-i tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia.”
Comparația cu rezemarea de o umbră este foarte expresivă. Atât de expresivă încât nu se mai
observă că este nedreaptă.
Atât de fragedă...

De câte ori ascult cântecul Atât de fragedă..., compus și lansat de formația Mondial în 1969,
la 90 de ani după scrierea textului de Eminescu, mă întreb ce ecou ar putea să aibă în conștiința tinerilor
de azi. Și îmi spun, sarcastic, că n-ar fi exclus ca ei să-și închipuie că este vorba de un prozaic îndemn la
slăbire, de genul celor difuzate de mass-media. Realitatea însă mă dezminte. Am citit, pe Internet,

Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 10