Page 11 - vl_49

Eminesciana

Eminescu, la o nouă lectură. Poezii ușoare

Pajul Cupidon...

În Pajul Cupidon..., portret făcut în joacă unui personaj mitologic (invocat frecvent în poezia
galantă din antichitatea romană și, ulterior, în aceea din Evul Mediu), Eminescu privește cu
bunăvoință și amuzament neseriozitatea dragostei. Starea sa de spirit este, de data aceasta,
franțuzească, nu germană. Poetul se află rar într-o asemenea dispoziție. Dar când se află, intră bine în
rol, chiar dacă se poate descifra în atitudinea sa un fel de îngăduință de matur care joacă în treacăt,
dintr-un capriciu, șotron cu copiii:„Pajul Cupidon, vicleanul,/ Mult e rău şi alintat,/ Cu copii se
hârjoneşte,/ Iar la dame doarme-n pat.”
După ce îl prezintă pe un zeu (fiul zeiței Venus) ca pe un paj, pentru a-i putea atribui tot felul de
giumbușlucuri, boroboațe și ghidușii, poetul îl răsfață certându-l. Este un mod specific românesc de
exprimare a simpatiei, prin bruscare verbală. „Am luat ocara – mărturisește Arghezi − și, torcând
ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure.” Pajul Cupidon e „viclean” și „rău”, dar contextul
schimbă repede sensul acestor cuvinte, transformându-le în complimente.
Procedeul este folosit cu ingeniozitate și în următoarele două strofe: „De lumină ca tâlharii/ Se
fereşte binişor,/ Pe fereşti se suie noaptea/ Dibuind încetişor;// Cordeluţe şi nimicuri/ Iată toate-a lui
averi.../ Darnic când nu vrei nici una/ Şi sgârcit dacă le ceri.”
Cupidon în reprezentarea de acum a lui Eminescu îl anticipă pe Cătălin din Luceafărul, fără a fi
însă un personaj negativ, opus prin frivolitatea lui unuia de mare înălțime spirituală. De altfel, pe
parcursul poeziei el nici nu rămâne personaj; devine treptat o abstracție, devine dragostea însăși,
imprevizibilă, devine... încurcătura pe care o provoacă iubirea în viața unui om: „În volumul ros de
molii/ Cauţi noaptea adevăr,/ Şi-ntâlneşti lipită-n file/ Viţa-i galbenă de păr.”
Acțiunea lui Cupidon poate fi identificată și în presimțirea/ așteptarea/ imaginarea dragostei, în
timpul pubertății: „El dă gânduri ne-nţelese/ Vârstei crude şi necoapte,/ Cu icoane luminoase/
O îngână -ntreaga noapte.// Când de-o sete sufletească/ E cuprinsă fata mică −/ A dormit cu ea alături/
Ca doi pui de turturică.”
Cupidon, în viziunea lui Eminescu, este mai degrabă o idee decât un personaj, iar dacă îl luăm
totuși în considerare ca personaj este mai degrabă copil decât matur și, în unele circumstanțe, mai
degrabă femeie decât bărbat (chiar dacă inițial ne este prezentat ca un băiat). Proteic și imprevizibil,
provocator și pervers cu toată aparenta lui candoare, replică jucăușă a gravului „sburător” din poezia
populară (și din poezia lui Eminescu însuși), el evocă totuși mai mult decât orice altceva cochetăria
feminină. Femeia are – dacă se poate spune astfel – un Cupidon la purtător, devine ea însăși Cupidon
când împrejurările o cer. Insinuările și echivocurile din poezie lasă loc în cele din urmă impresiei că
arcul și tolba cu săgeți se află întotdeauna la femeie, capabilă să trimită o săgeată și în bărbatul care îi
place, și în ea însăși, acționând ca un Cupidon sub acoperire, ca să nu-și recunoască inițiativa (și să
nu-și asume răspunderea) în cucerirea bărbatului: „Gât şi umere frumoase,/ Sânuri albe şi rotunde,/ El
le ţine-mbrăţişate/ Şi cu mânile le-ascunde.// De te rogi frumos de dânsul,/ Îndestul e de hain/ Vălul alb
de peste toate/ Să-l înlăture puţin.”
Înțelegerea lui Cupidon ca o personificare a cochetăriei feminine ține de modul lui Eminescu

Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 9