Page 85 - vl_49

obiceiuri, cu sărbători și multe alte amănunte care fascinează și creează o imagine clară și complexă a
satului zărăndean de acum un veac.
Dar de ce ne-ar mai interesa pe noi, cei de astăzi atât de mult satul, un spațiu care pare
„depășit” din toate punctele de vedere? Pentru că acolo ne sunt rădăcinile, pentru că satul stă la temelia
acestui neam, pentru că toată cultura noastră modernă s-a format pornind de la valoroasa cultură
populară. Chiar Vasile Pârvan afirma că: „Fără tradiție nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul
nu pot crea nimic fără tradiție.”
Cultura consumerismului de astăzi și cultul Eului nu sunt create pentru a ne înălța spiritual,
pentru a crește intelectual, ci pentru a ne distrage și pentru a ne consuma energiile în cu totul alte
direcții decât cele cu adevărat importante. Alergăm o viață întreagă după acumulări materiale și murim
visând la bogății fără număr, dar plecăm din lume tot goi, așa cum am venit.
O țară o poți distruge prin război, ocupare, jefuire, metode deja depășite de vremurile
moderne, sau prin distrugerea limbii, a culturii și a spiritualității…
De aceea, cred eu, e necesară și importantă reîntoarcerea la rădăcini pentru revigorarea
sufletului, pentru regăsirea identității de neam, pentru adevăr și demnitate. Să reînvățăm să ascultăm
cântecul greierilor în fânul înflorit, susurul apei între maluri cu sălcii și arini, să privim cerul înstelat
într-o noapte senină de vară culcați pe un braț de fân proaspăt cosit, pentru a ne regăsi echilibrul și
demnitatea pierdute în haosul și zgomotul lumii moderne. Astfel, putem redeveni români, putem să
reînsuflețim țara demni și lipiți de adevăr, doar întorcându-ne privirile spre străbuni, spre trecut, spre
tradiții și valori. Doar așa vom avea viitor.
Dar dacă timpul nu vă permite să dați fuga într-un sat, să adăstați în liniștea livezilor bogate
sau la margine de pădure, puteți lua în mâini ultima carte a Ilenei Cornelia Neaga, Ca pă la noi, și în
câteva clipe satul nostru patriarhal, cu tot ce are el mai frumos, mai valoros, mai impresionant va fi
lângă voi.
Ultimul volum al Ilenei Cornelia Neaga, intitulat Ca pă la noi, poate fi considerat un
dicționar de regionalisme specifice graiului crișean, dar, la fel de bine poate fi definit ca o lucrare
monografică cu temă etnofolclorică, în versuri. Chiar dacă termenul de monografie pare mult forțat
aici, în volumul Ca pă la noi în care ne sunt prezentate în versuri cu mult har toate obiceiurile satului de
peste an, superstițiile și credințele, clăcile și șezătorile, lucrările agricole sau de prelucrare a cânepii și
a lânii, relațiile sociale din lumea satului și întreaga sa atmosferă, mai bine și mai pe înțelesul tuturor,
decât ar fi făcut-o un studiu de specialitate.
Astfel, cu o forță vitală ca un tăvălug, te izbește atmosfera satului de altădată, de cum ai
deschis cartea Ca pă la noi, scrierea sa având o forță evocatoare de excepție. Atmosfera patriarhală te
cuprinde fără să iei seama, iar satul, cu liniștea, pacea, echilibrul, rostul și rânduiala sa, te înconjoară.
Auzi șuierul coasei prin iarba înrourată, cântecul cucului, chiotul feciorilor la coasă sau la joc, doina
tărăgănată a fetelor ce torc seara sau coboară cu vacile de la pășune… Sau râzi cu lacrimi de Ana lu
Cocu, care încercând să-și afle ursitul la Bobotează, păți mare necaz: Num-odată Mnihăilă, tare ciuf,
mânce-l beleaua/ I-arătă fundoiu Anei, când ieșî să vadă steaua… Peste tot în versurile Corneliei
apare umorul, umorul neaoș specific țăranilor noștri, care cu toate greutățile nu uitau să facă glume, să
râdă sau să se veselească, găsind mereu prilejuri pentru a-și exprima această parte ludică a spiritului
lor.
Și dialogul dintre Ana și Oanea din poezia Beau în cinste și-omenie, ca de altfel întreaga
poezie, este de un umor spumos, expresiile folosite de autoare sunt specifice locului, însă greu de
înțeles sau de gustat pentru alții. Spre exemplu, Frasu este o denumire locală pentru drac, iar huda
Strâmbii este un aven într-o culme stâncoasă din zonă, cu numele de Strâmba. Cu explicațiile acestea,

Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 83