Page 80 - vl_49

apropiindu-se de nucleul pe care îl domina, şi de astădată părintele Ion.” (Idem, ibidem)
pasămite – aducă-mi-te
Pasămite este adverb şi înseamnă, popular şi arhaizant, pesemne, probabil.
Ca şi în cazul conjuncţiei darămite (darmite), sensul adverbial s-a cristalizat într-un cuvânt
indestructibil, deci sudat, care prezintă unitate morfologică şi sintactică. S-a plecat, probabil, de la o
formă adverbială veche, pasă, provenită din adverbul compus basm, basmă, basămă, care, la rândul
lui, are la bază construcţia bag seamă, construcţie care are înţelesul după cât mi se pare (cf. Fulvia
Ciobanu, Originea lui mite, în SCL, XVII (1966) nr. 6, pp.687-688).
Acest sens este păstrat în pasă (prez. ind. pers. 3 al vb. păsa, a simţi nelinişte, supărare, a se
îngrijoa, a fi interesat de ceva sau de cineva), căruia i s-a alăturat mite (adv. de întărire), împrumutat în
limba română (v. şi bg. tocmaimite, chiar) şi analizat greşit de către vorbitori ca o îmbinare de două
pronume personale: mi şi te, prin analogie greşită sau populară, neştiinţifică, cu formaţia pare-mi-se,
sinonimă cu expresia de bază (de la care s-a plecat) bag seamă.
Dacă, în cazul construcţiei sintactice pare-mi-se, revenim la succesiunea firească a celor trei
unităţi lexicale în limba română, mi se pare, constatăm că fiecare şi-a păstrat sensul şi, de asemenea,
valoarea gramaticală. În cazul lui pasămite, segmentarea şi inversarea secvenţelor considerate eronat
în DOOM , p. LXVI, forme pronominale („conjuncţie + pronume; dar(ă)mite”), mi te (pasă) nu duc
2
la o formulare cu înţeles, ceea ce demonstrează o falsă analiză a adverbului şi că, de fapt, în limba
română actuală, cuvântul are o formă indestructibilă.
Contradicţia semnalată în DOOM constă în afirmaţia:
2
„1. Se scriu într-un cuvânt adverbele sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori)
compuse din [...] 8. conjuncţie + pronume: dar(ă)mite”, (Academia Română, DOOM, Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2005, p. LXVI) iar în cuprinsul dicţionarului: „darămite/darmite (pop.) conj.” (Ibidem, p.
208) „pasămite (pop.) adv.” (Ibidem, p. 576)
Confundarea, din cauza fonetismului identic, a ultimelor două silabe ale adverbului pasămite
cu formele pronumelui personal este destul de frecventă. De pildă: „Supragramatul (sic!) e Cititorul
în genere, sigur pe sine, cu o îndreptăţire a reacţiei pasă-mi-te la fel de generică.” („Săptămâna
culturală a Capitalei”, nr. 37 (874), 11 septembrie 1987, p. 3)
„[...] medicament [...] care era capabil să vindece pasă-mi-te acea boală [...].”(„Argeş”, 1988, anul
XXIII, nr. 3, martie, p. 14)
Când, în acelaşi text, constatăm scrierea greşită, atât a formaţiei pare-mi-se, cât şi a formei
adverbiale pasămite, de cele mai multe ori nu este vorba de o neatenţie, ci de lipsa unei informaţii
gramaticale riguroase. Enunţuri care conţin forma eronată: „Lumină nu era înăuntru, dar se
distingeau cele două trupuri, întinse, cu mâinile pe piept şi în mâini cu luminări care mai fumegau
încă. Pasă-mi-te, se suflase de curând în ele.” (Tincu Vasile, Vânzătorii de iluzii, Editura Politică,
Bucureşti, 1982, p. 87)
„Prin inima Maramureşului, la Vadul Izei, paremi-se, exista o femeie foarte meşteră la «făcături»
pentru măritiş.” (Idem, ibidem, p. 26)
În primul text, în loc de grafia „pasă-mi-te” ar fi trebuit să apară pasămite (pesemne, probabil,
după cât se pare, după cât se vede), iar în al doilea, în loc de „paremi-se”, ar fi trebuit ortografiat: pare-
mi-se (mi se pare). Dacă în ceea ce priveşte adverbul pasămite, pentru unii vorbitori este mai greu de
sesizat provenienţa şi sensul elementelor lui componente, în privinţa celeilalte scrieri greşite lucrurile
par mai greu de înţeles, deoarece este cât se poate de clar că pare-mi-se reprezintă o formă inversă
pentru mi se pare.

Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 78