Page 83 - vl_49

formulare absurdă, fără sens în limba română. Deci mi şi te nu sunt pronume în compusul darămite,
fragmentarea lui -mite în -mi şi -te este artificială, arbitrară, subiectivă.
Darămite, conjuncţie, cu înţelesul mai mult decât atât, cu atât mai mult, dar, dar încă, s-a
putut forma de la dară (conj.) + mite (adv.), folosit până în secolul trecut ca întărire pe lângă unele
adverbe (Fulvia Ciobanu, Originea lui mite, în SCL, XVII (1966), nr. 6, p. 687–688), de pildă:
„Şi tocmai îndatămite după cea cu cireşile, vine alta la rând.”
(Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 314)
Compară cu coşcogeamite din bg. Koskodжaмumu (de la bg. Koskodжa, foarte (mare),
colosal, enorm + suf. bg. –мumu (> rom. -mite).
Astăzi segmentul -mite nu mai este utilizat independent în vorbire, iar din punct de vedere
semantic, el nu mai spune nimic vorbitorilor limbii române, de unde confuzia, analogia greşită, între
corpul său fonetic din componenţa conjuncţiei darămite cu formele neaccentuate ale pronumelui
personal la dativ, persoana I, singular şi de acuzativ, persoana a II-a singular a pronumelui reflexiv sau
cea a silabei -te, cu forma neaccentuată de acuzativ, persoana a II-a singular a pronumelui personal, ca
în textul următor: „N-avem ce să facem, trebuie să recunoaştem deschis că gândirea omenească se
manifestă, uneori, în termeni binari, operează, adică din când în când, cu perechi şi tare greu e să
încercăm, darămi-te să reuşim, s-o dezobişnuim noi, indivizi izolaţi, de chestia asta.”
(„Urzica”, anul XL (752), 15 februarie 1988, p. 10)
Indiferent cum s-a format darămite, astăzi nu există niciun temei de a-i separa prin cratimă
elementele componente, atât timp cât acestea nu au nici înţeles şi nici valoare gramaticală scrise astfel.
Deci vom ortografia: darămite (darmite), conjuncţie cu sensul mai mult decât atât, cu atât
mai mult; dar, dar încă.

pe dinafară – pe de rost
Dacă analizăm cuvântul afară, adverb în cadrul locuţiunii adverbiale pe dinafară, adică pe
de rost, observăm că acesta şi-a pierdut sensul local şi, împreună cu celelalte elemente lexicale ale
expresiei, dă naştere unei forme cu un pronunţat caracter modal (funcţia sintactică a locuţiunii
adverbiale pe dinafară, pe de rost, este de complement circumstanţial de mod). Nu putem înlocui
niciun cuvânt din componenţa locuţiunii fără ca substituirea să nu anuleze sau să nu modifice sensul
lui pe de rost.
Cele două cuvinte se scriu separat numai atunci când cuvântul afară, principalul cuvânt cu
încărcătură semantică, poate fi înlocuit cu un sinonim: (din) exterior, ceea ce dovedeşte statutul
lexical distinct şi valoarea morfologică distinctă, specifică, a fiecărui element al formaţiei, luat
separat:
– afară, adverb cu sens local dincolo de limitele unui spaţiu închis, exterior;
– din, prepoziţie cu valoare relaţională, sinonimă cu dinspre, despre, dintre, de la, care introduce
un complement circumstanţial de loc (vopsit pe din afară).
Dinafară (din pe dinafară, pe de rost ) nu mai poate fi înţeles decât ca un singur cuvânt,
folosit adverbial, datorită sudării puternice a elementelor lexicale componente şi a imposibilităţii
analizei lor luate separat (ştiut pe dinafară).
Confuzia de acest fel constă în modificarea scrierii unei formaţii, prin analogie cu scrierea
unui cuvânt, sau a unui cuvânt, prin analogie cu scrierea unei formaţii având aceeaşi sau o diferită
valoare gramaticală şi semantică, pe baza unei false similitudini structurale şi ortografice.

Prof. dr. Dorin URITESCU

Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 81