Page 73 - vl_50

strămoșilor, pe care a iubit-o cu sfințenie, apărând-o cu cuvântul său de foc de toate încălcările morale
și materiale. A se reține din titlu numele acordat țării: Românie! sau Doina, altă odă închinată țării...
A valorificat miturile naționale și universale, convertindu-le în poezii filosofice, a adus un
superb omagiu iubirii, naturii, vieții, istoriei, fără a neglija moartea.
A fost preocupat de „alegoria-lectură”, o activitate generatoare de adevăruri, sensuri și lumi,
profund individualizate, care propunea un cititor „ales”, ca în poezia Cărțile: „Shakespeare!... / M-ai
învățat ca lumea s-o citesc [...] / Și-nveți ce-un eu nu poate să te-nvețe...”.
Ca ziarist, Eminescu a fost realist, luptând cu verbul său incendiar împotriva încercărilor de
deznaționalizare: „Sămânța din care a răsărit acest popor nu va pieri decât când românii vor uita
noblețea seminției lor”, conștient de „elementele nesănătoase din viața politică a statului [...] voind să
câștige comori și onoruri...”.
Alex. Ștefănescu aprecia că „Eminescu se afla, încă din 1871, în evidența poliției secrete
austriece pentru naționalismul său”. S-a adeverit în iulie 1883.
Eminescu considera esențială creșterea unei generații care vrea „binele țării”, pentru că în
presa timpului nu avea încredere: „... acești oameni (din presă n.n.) nu știu, în fapt, ce vor sau nu vor
ce știu...” ca și astăzi!
Asupra majorității operelor eminesciene planează fiorul sacru: Scrisorile I și IV, Memento
mori, Glossă, Rugăciunea unui dac, Învierea, Colinde, colinde, Dumnezeu și om, Luceafărul,
Rugăciune, Sărmanul, Dionis, Archeus, Avatarii faraonului Tla, Cezara, Război asupra mea...
Din acest punct de vedere, i se potrivește oda argheziană, Inscripție pe amfora lui: „Pășiți
încet, cu grije tăcută, feții mei, / Să nu-i striviți nici umbra, nici florile de tei, / Cel mai chemat din noi
s-aline și cel mai teafăr / Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”.
Deși romantic, Eminescu a intuit cu măreția și dramatismul său raportul dintre omul de
geniu și omul comun în Luceafărul, unde eroul îmbracă haina mitologică, purtând două nume:
Luceafărul și Hyperion – primul simbolizând steaua care aduce „noroc”, iar al doilea făptura
nemuritoare, aparținând primei creații care „va rămânea departe”.
Atât ca poet, prozator, dar și ca ziarist, Eminescu este omul total, modelul. Zoe Dumitrescu-
Bușulenga constata că „superba ieșire deasupra a poetului român, originalitatea lui covârșitoare
[...], uriașa propensiune spre unitatea de viziune asupra lumii și universului” rămân un model.
Nu întâmplător marele poet a generat o pleiadă de „epigoni”, încât abia începutul secolului al
XX-lea prin apariția lui Arghezi, Blaga, Barbu a reușit să-i „spulbere”...
Maculat nu numai în timpul vieții, ci ciclic, iar astăzi mai mult decât oricând, această
atitudine, și-a exprimat, filosofic, dezamăgirea: „Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege”, „Iar
deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”, „Neputând să te
ajungă crezi c-or vrea să te admire?” (Scrisoarea I), „Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură” (Scrisoarea II), „Ce iluzii! Nu-nțelegi tu, din a ei
căutătură, / Că grimasă este zâmbetu-i pe gură” (Scrisoarea V).
Suferința pentru starea disperată a poporului o exprimă în Doina: „Vai de biet român săracul,
/ Înapoi tot dă ca racul [...] / Și-i străin în țara lui” – ca și astăzi!
În numele adevărului, Eminescu își supralicita viața, conștient că nu are mulți adepți: „E
menirea-mi adevărul, / Numa-n inimă să-l caut”. Poate de aceea conchide cu superioritate: „Trăind în
cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu, în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.
În Dubla sacrificare a lui Eminescu, Theodor Codreanu vorbește despre primele reacții
publice la vestea internării lui Eminescu exprimate de ziarul „Românul” din 1 iulie 1883 și a ziarului

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 74