Page 74 - vl_50

„Timpul” din 3 iulie 1883, aflate în „jocul comunicațional masonic”, cum aprecia N. Georgescu.
Graba înlocuirii lui Eminescu (2 iulie 1883) cu Mihai Paleologu, un „neica nimeni”, apoi
desființarea ziarului „Timpul” urmăreau scoaterea definitivă a marelui ziarist din viața publică.
A urmat, apoi, epigrama lui Macedonski, negată de acesta pe patul de moarte, considerată de
N. Georgescu „o șaradă masonică”, descifrând, prin anagramă, numele întreg a lui Eminescu.
Un rol nefast în îndepărtarea lui Eminescu din viața publică l-a avut Grigore Ventura,
vicleanul care transformă apariția epigramei într-un scandal de presă, prin care se anunță „boala
gravă” (nebunia n.n.) și „colecta publică” pentru „bietul [...] Eminescu”.
Maiorescu a colaborat cu Ventura, care a pecetluit „moartea civică a lui Eminescu”. „Primul
care a înțeles viclenia publicității în jurul bolii sale a fost însuși Poetul”, spune Th. Codreanu. El a
insistat să se reîntoarcă în societate, scriindu-le lui Negruzzi și Gh. Pann, protestând vehement
împotriva „campaniei de ajutorare”. I se plânge fostului coleg de la Cernăuți, Gh. Bajeicu, despre
internarea cu forța la Mănăstirea Neamțului „ca alienat, deși nu fusese”.
Maiorescu a rămas surd la insistențele poetului de a reveni la București, dar nu i-a înapoiat
nici „lada cu manuscrise și cărți”, „lada” însemnând pentru poet „viața”.
La Neamț, a fost tratat „precum cel din urmă animal” (9 noiembrie 1886 – 10 aprilie 1887),
bătut de către gardieni, otrăvit sistematic de către dr. Iszoc. Chiar în aceste condiții, în 1888, Eminescu
a scris câteva articole pentru „Fântâna Bladuziei” și „România liberă”.
Scipione Bădescu demască ingratitudinea guvernului de a-i aproba bugetul județului
Botoșani, suma de 120 de lei, „votată ca ajutor lunar”.
În 2 martie 1888, propunerea depusă la Camera Deputaților de către Negruzzi și susținută de
către M. Kogălniceanu trece de cameră pe 2 aprilie 1888. Regele a semnat decizia pensiei de 250 de lei
abia în 12 februarie 1889. Ca să nu ajungă nici măcar atât de târziu la poet pensia, i se intentează
acestuia un proces de interdicție la inițiativa „consiliului de familie” tutelat de Titu Maiorescu.
Ultima „tragedie – comedie masonică” înscenată marelui Eminescu a fost interogatoriul luat
de Gh. Bursan (Bursen) la 13 iunie 1889, cu două zile înaintea decesului. Interogatoriul, consideră N.
Georgescu, „a fost lucrat cu migală”, de aceea îl consideră fals. Dacă este real, „poetul a explicat
ultima dată unui pământean de ce a eșuat ca om și gânditor politic în slujba neamului său”.
Alexandru Ciucur consemnează: „cu viclenie Ventura, vorbind la înmormântarea poetului, a
ținut să se știe că acesta, ca ziarist nu este important”. Fulgerat de regrete, Maiorescu îl numea pe
Ventura în Jurnal „nebunul și ticălosul indiscret”.
Martiriul lui Eminescu, extins asupra întregii vieți, nu numai între 1883 și 1889, ar trebui
răsplătit prin canonizare, pentru că, prin tot ce a realizat și a îndurat, Eminescu este un SFÂNT, aidoma
lui Constantin Brâncoveanu.

Maria TOMA-DAMȘA

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 75