Page 77 - vl_50
P. 77

Năzuința depășirii limitelor





                    Dați-mi un trup, voi munților
                                  de Lucian Blaga

           Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,   Când aș iubi,
           şi totuşi                                 mi-aş întinde spre cer toate mările
           flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n   ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
           plete,                                    spre cer,
           căci lutul tău slab                       să-l cuprind,
           mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet  mijlocul să-i frâng,
           ce-l port.                                să-i sărut sclipitoarele stele.
           Daţi-mi un trup,                          Când aş urî,
           voi munţilor,                             aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
           mărilor,                                  bieţi sori
           daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia    călători
           în plin!                                  şi poate-aş zâmbi.
           Pământule larg, fii trunchiul meu,
           fii pieptul acestei năprasnice inimi,     Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.
           prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
           fii amfora eului meu îndărătnic!
           Prin cosmos
           auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
           şi-aş apare năvalnic şi liber
           cum sunt,

                  „Autoportretul” eului liric. În prima secvență lirică este exprimat sentimentul neliniștitor,
           generat de efemeritatea trupului uman. În acest context, adverbul restrictiv „numai”, cu valoare
           exceptivă, așezat la începutul poeziei, trădează precaritatea, limitarea condiției umane, omul fiind
           alcătuit din suflet și din trup (perisabil), care formează o unitate psihosomatică. De asemenea, este
           sugerată imaginea sufletului încarcerat în trup, ca imposibilitate a manifestării plenare și exuberante a
           elanului vital.
                  Primul vers este urmat de o construcție cu valoare adversativă, prin utilizarea adverbului
           corelativ „totuși”. Este evidentă dorința de expansiune a eului poetic, confruntat cu o constrângere
           fundamentală,  care  trimite  la  fragilitatea  naturii  umane.  Omul  își  asumă  condiția  creaturală,
           emblematică fiind trăirea sub o durată profană, concretă, ceea ce anulează posibilitatea proiectării în
           atemporalitate. Totodată, se creează opoziția dintre trup, resimțit ca o povară, și suflet, complex,
           înzestrat cu o gamă largă de trăiri afective definitorii pentru psihologia eului poetic – o configurare a
           substanței psihice umane.
                  Termenii/sintagmele care marchează o opoziție evidentă/contrastul: „trecătorul meu trup”/

            Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019                                                78
   72   73   74   75   76   77   78   79   80   81   82