Page 88 - vl_52

Scriitori hunedoreni

„înfloresc țipete la promoție”, iar trenurile auto „transportă mari cantități de libertate
din vestul Europei” (având inscripționate mesaje de Crăciun), o femeie cu un singur
pantof „va naște gemeni, în compensație cu Turnurile Gemene care au fost mutate în
Rai / cu două avioane de mare tonaj” (Te văd).
O gospodină șterge pereții
apartamentului cu haine de blană
cumpărate la second hand (Îndrăgostiți
la ultimul etaj), un vânzător de jucării se
reprofilează pe vânzarea de arme
copiilor (Vânzătorul de jucării), iar
poetul, asaltat de termitele-cuvinte din
televizor, calculator, tabletă și telefonul
celular (Termitele), sfârșește prin a-și
asuma Ritualul tăcerii: „tac, este un
ritual complex, cuvintele sunt de gumă, /
sar din perete în perete ca mingile.”
Ca niște buni „absenți”, ne
acceptăm docil condiția de subaltern:
șefii ne închiriază, ne înlocuiesc cu
roboți (pentru a ne da un exemplu cum
putem fi mai buni), ne lasă să murim
singur (Viitorul pe patru piloni), treptat
devenind absenți din propriile noastre
Constantin Stancu vieți: „Ce om de zgură mai sunt și eu și
ce absență trăiesc…” (Catarg de
corabie). Nu ne mai rămâne decât să
năvălim „pe străzi, în parcuri, în metrou, dezbrăcați, în căutarea paradisului”, o
căutare „cu stil” a păcatelor „la promoții”, cum constată poetul cu amărăciune în
Ultimul paradis de sticlă.
Nici măcar „sărbătorile fixe” nu mai sunt ceea ce au fost, așteptate de-acum „sub
un sânge străin”. Trecând în revistă „animalele de jertfă” (mieii sacrificați de Paște),
poetul își contemplă propria condiție: „Mă străduiesc să mor în picioare cu toate
chipurile în brațe, mai există spațiu destul pentru a-mi desfășura memoria, / mai
există timp destul pentru a-mi desfășura insomniile” (Sărbătorile fixe).

Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019 86