Page 87 - vl_52

Scriitori hunedoreni

Cel mai dureros mi se pare faptul că poetul nu ne acordă nicio șansă. Căci dacă
tinerii par să se adapteze consumatismului, acceptând condiția de „zombi”,
generațiile vechi dispar, luând cu ei valorile unui secol care, deși decimat de războaie
și oprimat de totalitarism, a reușit să păstreze intactă credința în valorile universale
ale culturii. Abia din acest moment se întrevede ruptura dintre cele două secole/
milenii: avansând tehnologic, umanitatea decade din punct de vedere spiritual.
Gestul lui Constantin Stancu rămâne însă prin excelență poetic, el netrădându-și
esența, rămas fidel propriei sale erudiții și propriilor sale valori.
Efectele se resimt mai cu seamă la nivelul culturii, dezamăgirea poetului
crescând atunci când se pune în discuție cea națională: „Dragi poeți, lumea vă va urî
cu stil pentru că și pe Eminescu / l-au urât întâi” sau „Dacă pe Eminescu l-au otrăvit,
vă va veni și vouă rândul”. Poezia care ne-a hrănit mințile și sufletele vreme de un
secol și jumătate este considerată expirată acum. După modelul alimentelor bio,
trebuie să consumăm „europoeme corecte estetic, politic, / biopoeme crescute lent”.
Poeții sunt urâți pentru că nu au telecomanda în mână, uneltele lor rămânând doar
„cuvintele sângerânde” (Biopoeme crescute lent). Aceeași idee se reia în Poemul:
după versuri de aur, argint și aramă (din care se făceau scuturi „pentru sângele
soldaților care au plecat și nu s-au mai întors”), ne-au mai rămas cele „de noroi”,
pentru a înțelege că ne întoarcem în „poemul din care am fost făcuți”.
Însăși istoria își pierde sensul, esența în această lume „reciclabilă”. Fantomele
trecutului revin obsesiv, nostalgia trecutului răzbătând prin poeme. Un prinț privește
tăcut orașul care se golește de oameni (Ultima cetate), într-un Ritual de sâmbătă
ostașii revin, atingându-ne cu reproș cu vârful spadei. Un zid „păstrează insomniile/
celor care l-au străbătut” (Barbarii nu știu să numere), iar oasele vechi „ies la lumină
de sub brazdele umede” (Vara a rămas în genunchi), morții îngropați într-un
„pământ de timp” mai fiind vizitați din când în când doar de Isus (Moartea a scos
picioarele pe fereastră).
În paralel, suntem asaltați de reclame. Pe primul loc se află medicamentele (ca
pentru o națiune bolnavă) „pentru rinichi, inimă, poftă de mâncare, / stres, picioare
umflate, memorie, / cât mai multă memorie corectă politic, bună conducătoare de
eternitate”, în timp ce fabricanții „sunt sănătoși, nu uită și nu iartă, fac afaceri de bună
calitate: „moartea și deșeurile reciclabile!” (Publicitate gratuită).
Reclamele contaminează totul, chiar simbolurile milenare ale credinței, până și
ieslea în care s-a născut Isus neputând fi concepută astăzi decât „căptușită cu ziare
care promovează/ mica publicitate și marea absență.” Și în timp ce dinspre mall

Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019 85