Page 97 - vl_53

Cum vorbim? Cum scriem?

incontestabil: ticălos = mârşav, care comite fapte josnice – cum or fi arătând ucigaşii neticăloşi?!). Or
fi şi paznici ticăloşi, dar majoritatea sunt paznici corecţi, paznici conştiincioşi, paznici tineri,
paznici experimentaţi, paznici neînfricaţi, construcţii sintactice în care avem a face cu două unităţi
lexicale distincte, independente din punct de vedere semantic şi morfologic, care formează împreună
grupuri sintactice libere ce impun scrierea cu blanc între elementele componente.
„Găsi-vor-ei nu vreo săliţă oarecare cu programe nu întotdeauna interesante şi atractive, ci o
adevărată cinematecă.” („Almanahul copiilor”, 1987, p. 74)
În cazul inversiunii părţilor din care sunt alcătuite formele verbale (spre exemplu: vor găsi –
găsi-vor) se impune utilizarea cratimei, ca regulă fermă. Ce caută însă liniuţa de unire între
predicatul găsi-vor şi subiectul ei? Aceasta este o abatere tot atât de gravă ca şi despărţirea prin virgulă
a celor două funcţii sintactice!
„Transpus [...] în alte părţi [...] ar fi [...] ca ne-la-el-acasă.”(„Viaţa studenţească”, 1988, nr. 17,
27 aprilie, p. 11)
Este adevărat că spunem om la locul lui despre un om de treabă, dar om nelalocul lui. Aici
avem de-a face cu prefixul ne-, care nu are independenţă semantică şi gramaticală. Fiecare element al
compusului luat separat şi-a pierdut sensul şi valoarea gramaticală originară, formând, împreună cu
celelalte, o unitate lexicală nouă, un sens nou. Totodată, noua vocabulă, obţinută astfel, prezintă unitate
morfologică şi sintactică, formând împreună cu lui o locuţiune adjectivală. În secvenţa lingvistică
excerptată ne-la-el-acasă nu este vorba despre prefixul ne-, ci despre particula negativă ne, ce nu
poate fi alipită unei prepoziţii, ştiut fiind faptul că prepoziţiile nu au sens, iar înţelesul a nu fi acasă la ei
sau a nu fi la el acasă se exprimă în limba română perifrastic (după cum am arătat deja). Mai mult,
formularea comparativă a stării cu sens negativ impune utilizarea negaţiei în faţa formei verbale care
exprimă starea respectivă. Corect, nu ar fi ca la el acasă. Dar tot am avea şi în acest caz o tautologie,
căci a fi în altă parte sau în alte părţi este totuna cu a nu fi acasă.
„Ei bine, priviţi: iepuraşi, femeia tăiată cu fierăstrăul, asul de treflă-ieşit-din-mâneca-
dumitale [...].”(„Vatra”, 1986, nr. 183, 6 iunie, p. 16)
Asul de treflă este un grup sintactic stabil, definind numele unei cărţi de joc. De treflă
determină substantivul asul, la fel ca ieşit. Astfel îi sunt atribuite substantivului în acuzativ două
trăsături distincte, încât alipirea lor forţată (cu ajutorul cratimei) este incompatibilă logic, dar şi
gramatical. Tot incompatibilă este şi alipirea la amândouă determinantele a substantivului din mânecă
(substantiv care determină doar pe ieşit) şi mai departe a lui dumitale (care determină doar pe din
mânecă). Autorul a obţinut un compus ce nu se justifică nici din punct de vedere semantic , nici din
punct de vedere gramatical.
„[...] în toate aceste nu-cu-totul-eseuri, nu-cu-totul-confesiuni, nu-cu-totul-dizertaţii, nu-
cu-totul-cozerii, scrise într-un bogat stil academic [...] A.G. induce o încordată nemulţumire erudită
şi colorată.” („Convorbiri literare”, 1986, nr. 7, iulie, p. 13)
Formaţiile următoare: „nu-cu-totul-eseuri, nu-cu-totul-dizertaţii, nu-cu-totul-cozerii, nu-cu-
totul confesiuni” nu realizează o unitate semantică, morfologică şi sintactică, ceea ce respinge
posibilitatea înţelegerii lor ca un cuvânt compus şi impune folosirea blancului între unităţile lexicale
înşiruite, corespunzătoare statutului lor morfologic diferit şi funcţiilor sintactice diferite pe care
acestea le îndeplinesc.
Profesioniştii condeiului cunosc, fără îndoială, procedeul de formare a cuvintelor, care constă

Vox Libri, Nr. 4 (53) - 2019 95