Page 98 - vl_53

Cum vorbim? Cum scriem?

în crearea unei unităţi lexicale noi din mai multe vocabule (care există şi independent în limbă), din
elemente de compunere fără existenţă independentă sau din abrevieri ale unor cuvinte. În rândurile de
faţă ne propunem să atragem atenţia asupra unui gen de secvenţe lingvistice, fals compuse, care au
apărut în limbajul presei şi, în ultimul timp, se înmulţesc excesiv.
Să urmărim, în enunţurile care urmează, ortografierea, modul de formare şi sensul acestor
formaţii noi, care nu sunt alcătuite pe baza regulilor bine cunoscute ale compunerii în limba română:
„În genere inflamat, jurnalul de formulă camilpetresciană ne arată o personalitate în
necontenită expansiune, un om-ieşit-din-comun în manifestările sale de excepţie.” („Orizont”, 1988,
nr. 20, 20 mai, p. 2)
„[...] naratorul este întors-către-sine.” (Ibidem)
„O altă lecţie pentru cei-ce-scriu.” (Ibidem)
În intenţia autorului, secvenţele lingvistice: om-ieşit-din-comun, întors-către-sine şi cei-ce-
scriu ar vrea să fie, după cum a înţeles să le ortografieze, unităţi lexicale noi.
Este uşor de demonstrat că utilizarea cratimei este inutilă în aceste construcţii sintactice,
întrucât ele sunt alcătuite pe baza regulilor gramaticale tradiţionale de înşiruire a cuvintelor în limba
noastră, formând grupuri sintactice, iar nu cuvinte compuse. Un compus reprezintă un singur
cuvânt. (Chiar când este posibilă ruperea unităţii compusului: procesul acesta verbal, ea se evită:
acest proces-verbal). În exemplele oferite de autor avem de-a face cu grupuri sintactice libere: om
(substantiv) ieşit din comun (expresie), deosebit de ceilalţi; (este) întors (adjectiv-participiu, cu
funcţia de nume predicativ), către (prepoziţie) sine (pronume reflexiv, cu funcţia de complement...);
cei (pronume demonstrativ) ce (pronume relativ) scriu (verb, cu funcţia de predicat al atributivei: ce
scriu).
Dacă s-ar folosi cratima, aşa cum a procedat autorul textelor, pentru îmbinarea cuvintelor din
grupurile sintactice analizate, ar trebui să o utilizăm şi în situaţii similare: om ieşit din minţi, om ieşit
din răbdări, om ieşit din fire; întors către perete, întors către răsărit; cei ce citesc, cei ce lucrează.
Acest mod de scriere nu poate fi admis din motive lesne de înţeles.
Iată şi câteva mostre de şablon ortografic, excerptate din paginile unor publicaţii: „Amintirea
intrării târzii într-o anxioasă rezonanţă: mai merită, strângând din dinţi, să faci puţinul bine de care
erai în stare, cu cota lui obligatorie de cât-mai-puţin-rău, doar ca să întreţii – ce? [...].” („22”, 1990,
30 martie, p. 5)
„Dar dincolo de memorie şi dincoace de memorie ne aflăm noi, cei de fiecare zi, pentru care
mai-mult-decât-sufletul numit [...] şi mai-mult-decât-sufletul numit [...] înseamnă condiţia
noastră – de a fi cu putinţă [...].” („Oblio”,1990, nr. 7, 7 aprilie, p. 1)
„[...] aceiaşi autori ne dezvăluie [...] jandarmii inculţi [...] «toţi-cei-excesiv-lătrători» [...].”
(„Magazin”, 1990, nr. 24, 16 iunie, p. 8)
Că utilizarea cratimei a devenit manieră este lesne de constatat urmărind modul în care este
utilizată aceasta în enunţurile de mai sus.
Când şablonul ortografic caracterizează scrieri de largă întindere, el produce un accentuat
disconfort lecturii. O carte nu este scrisă numai pentru a fi citită în gând. Pasajele ei pot fi – şi uneori
trebuie – redate prin viu grai şi atunci eliziunea unor sunete sau pronunţarea lor în diftong, prin
utilizarea abuzivă a cratimei, imprimă formulărilor însuşirile unei oralităţi neplăcute: „[...] şi-aleasa
fire [...] vise-ne-nţelese călătoreau pe-nchipuite mări. Şi valurile-acestea [...] se-ntreba domnitorul

Vox Libri, Nr. 4 (53) - 2019 96