Page 6 - VoxLibri 71/2024

Dialogul ideilor

al excelenței și cel al inadmisibilului din sistemul nostru educațional.
Uneori pe drumul cel mai scurt, alteori pe căi foarte întortocheate, numele marilor dascăli
ajung mereu aureolate la urechile celor interesați să le afle. Și asta nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna.
Prestigiul lor profesional sporește exponențial în urma experienței didactice nemijlocite pe care
elevul sau studentul o are cu acești dascăli pe parcursul unei perioade mai scurte ori mai lungi de
timp. E cumva firesc ca peste ani și ani, când depănăm amintirile perioadei noastre de formare
intelectuală, chipul lor să ne apară săpat în efigie, ba chiar să constatăm că a intrat într-un fel de
legendă. Îmi place să cred că această experiență în trei pași a avut-o fiecare dintre noi și nu a fost
doar privilegiul câtorva, mai norocoși, care au mărturisit-o în scris sau la ceasul rememorărilor.
Mie, unuia, șansa de a avea dascăli extraordinari mi-a surâs pe tot parcursul anilor de
școlarizare. De pildă, nu știam nimic despre bătrânelul care, în dimineața unei zile de vară, m-a
oprit din bătutul mingii în fața casei și m-a întrebat dacă eu sunt Costică, dacă mama și tata sunt
acasă și dacă aș vrea să merg și eu la școală la toamnă cu alți copii. Nu știam eu, dar părinții mei
știau multe, căci domnul Moreanu îi fusese învățător și unchiului meu, cu aproape trei decenii mai
înainte. Așa că i-am devenit curând elev, iar să citesc expresiv, să scriu caligrafic, să cânt armonios
și să respect codul bunelor maniere de la domnul Moreanu am învățat. Cât de mult contează să ai o
pornire școlară fastă am ajuns să înțeleg mult mai târziu, când am devenit eu însumi părinte.
Despre un alt dascăl (căruia îi sunt cu totul îndatorat pentru forjarea parcursului meu
profesional) am aflat că este „extraordinar” cu mult înainte de a-i audia cursurile și seminariile
ținute la Facultatea de Litere din București. Sora mea, deja studentă la Limbi străine, a fost cea care
a rostit întâia oară numele lui Nicolae Manolescu, într-o vacanță, pe când o iscodeam cum e să fii
student, cum sunt profesorii, cum sunt examenele. Iar apoi, după parcurgerea manualului său de
limba și literatura română (alcătuit împreună cu profesorul Nicolae I. Nicolae), a trilogiei „Arca lui
Noe” și a articolelor pe care le semna în diferite reviste de cultură, i-a sporit in absentia acea
aureolă despre care vorbeam la începutul acestor rânduri. Devenindu-i student și apoi doctorand,
propriul meu orizont și profil literar au cunoscut prefaceri semnificative. Am avut în acei ani șansa
de a fi în proximitatea excelenței profesorului de curs; a seminaristului care ne provoca aproape
colegial să sondăm atât părțile „la vedere”, cât și pe cele ce opera literară le ascunde; iar mai apoi a
conducătorului de licență și doctorat Nicolae Manolescu, cel ce mi-a dat încredere să zbor cu
propriile aripi cât pot de sus. Îi voi fi mereu recunoscător.
Am dorit ca prin aceste două popasuri evocatoare (cărora, norocos fiind, le mai pot alătura
alte câteva) să ilustrez fața frumoasă, pilduitoare, de excelență a procesului didactic în desfășurare,
așa cum l-am trăit eu nemijlocit. Căutând în memorie, acestor profesori excepționali le urmează
ceva mai multe chipuri din zona urcătoare a curbei lui Gauss (ce reunește dascăli destoinici,
înzestrați, devotați profesiei), apoi o mulțime de figuri estompate (căci nu au reușit să mă
amprenteze în profunzime, ci doar superficial), ce se înghesuie în zona de platou. Pentru că, da, și în
sfera didactică modelul mai sus amintit are deplină relevanță. Prin urmare, nu voi omite din schița
de profil nici inserarea zonei de pantă descendentă, căci am avut și eu parte cândva de dascăli
submediocri, chiulangii, cu totul dezinteresați de procesul educativ, la care erau totuși parte, însă pe
care îl poticneau prin prestația lor jalnică. Evident, curba lui Gauss nu poate sfârși altfel decât cu
zona îngustă, dar fetidă, a școlii românești. Despre care depun iarăși mărturie, prin rememorarea
tot a două experiențe ce mi-au provocat traume sufletești.
Prima a fost cauzată de violența profesorului de matematică din gimnaziu, care ne scotea
la tablă și, când ne mai încurcam la socoteli și demonstrații, ne trăgea o palmă de ne dădea cu capul
de tablă. Am pățit-o și eu, dar nu m-am plâns, pentru că bătaia era încă metodă didactică în anii `70

Vox Libri, Nr. 2 (71) - 2024 4