Page 80 - VoxLibri 71/2024

Scriitori hunedoreni

Dincolo de importanța lor pragmatică, de sursă de
apă, izvoarele au pentru oieri și o valoare spirituală,
aproape sacră. Așa cum nu poți ucide unele păsări ca
rândunelele sau berzele și nici sălbăticiunile gestante ori
puii lor, nu poți spurca nici apa unui izvor, aceasta fiind o
condiție a existenței, a supraviețuirii. Adesea, în preajma
izvoarelor există câte o cotroană sau adăpost (spațiu
îngrădit cu scânduri, de obicei pe un loc mai înalt decât
firul apei) unde ciobanii preferă să doarmă la aer,
ascultând susurul izvorului, astfel aflându-se, pe timpul
nopții, mai aproape de animale.
În Atacul gadinei, o poveste a inițierii naratorului
în primejdiile de la stână, „cu tohoarca pe umeri, cu
toporul şi bâta ferecată în mâini”, baciul Șotângă (rămas
singur să aibă grijă de turma de trei sute de oi, deși avea
proteză la piciorul stâng încă din război) preferă să
înnopteze lângă izvor: „mă simt mai bine în cotroana de-acolo – declară oierul –, susurul
izvorului mă adoarme repede, mi-s cam obosit…”, același izvor având și un efect purificator,
după ce ursul, în urletul său fioros, îl umple de bale puturoasă pe narator, acesta spălându-se,
dezmeticit, la izvor, încercând să se curețe nu doar de bale, dar și de amintirea clipelor de groază
pe care le-a trăit, scăpând doar printr-o minune cu viața.
În povestirea Mov la Gura Potecului și naratorul mai tânăr alege să doarmă tot lângă izvor
pentru a scăpa de cei doi tovarăși ai săi, amețiți de băutură și gălăgioși (dacă ar fi rămas în stână
cu aceștia, nu ar fi avut parte de misterioasa aventură de dragoste care avea să-i marcheze viața):
„Ca să fiu cât mai departe de gălăgia lor, am intrat, cu salteluţa de voiaj într-o mână şi sacul de
dormit în cealaltă, în spaţiul îngrădit de deasupra izvorului cu ţuţur, unde iarba era parcă mai
grasă şi cu flori mai multe. Tărâm de vis, unde silfidele şi faunii se întâlneau, cândva…” (pentru
că, în apropierea izvorului, și mai ales în miez de noapte, când e lună plină, porțile magice se
deschid, trecutul reînvie, lumile miraculoase se relevă, basmele și legendele amestecându-se cu
realitatea).
Momente asemenea trăiește și Milu Tăian în capitolul Semne vechi. Ceasul lunii din
romanul Constelația Kogayon, apele participând la crearea unei atmosfere speciale, revelatoare
de simboluri, mituri și credințe străvechi: „Ude, păşunile alpine şi pădurile ce îmbrăcau văile
pâraielor au primit lumina lunii curate fiecare în felul ei, aburii care se ridicau abia se vedeau şi
flăcăul s-a trezit în mijlocul unui joc de culori care-l făcu să iasă din scobitura stâncii, curios. În
ridicarea ei, luna schimba toate culorile curcubeului pe fâşii ale înconjurului, pădure sau păşune,
iar apa izvoarelor şi a pâraielor începu să cânte în clinchete ca de cristale abia atinse. Cine mai
ştie de unde, de sub fiecare albie minoră sau izbuc de izvor, ţâşneau jeturi de alte lumini
multicolore şi-atunci Milu s-a simţit uşor, parcă dezlegat de pământ.
A ieşit din căuşul răsturnat al pietrei mângâindu-şi calul şi a privit peste umărul stâng, spre
Altarul de Piatră al străvechilor preoţi zamolxieni, aflat între Oamenii de Piatră de pe Brad,
Comărnicel, Gropşoara, Dobraia şi Muntele Negru. Aflat la marginea pădurii, tânărul a urcat
parcă împins de la spate pe colţul stâncii în care era scobit adăpostul său, şi i-a văzut…”

Vox Libri, Nr. 2 (71) - 2024 78