Page 78 - VoxLibri 71/2024

Scriitori hunedoreni

Gadinile statului din roman. Chiar și reprezentanții autorităților
respectau aceste locuri: omul primăriei „se ridică de pe cele
două bârne cioplite din secure şi fixate, pentru odihnă, între
pietre, şi se apropie de troiţa cu icoana Mântuitorului în mijloc,
ridicată la câţiva metri deasupra izvorului, din lemn. Un şir de
prăştilă încălecată o apăra în partea superioară de ploi şi zăpezi,
şi picturile în ulei se vedeau făcute atât de bine, în culori
luminiscente, încât orice trecător simţea nevoia să se apropie,
simţea ca o chemare… Omul primăriei privi lung icoana, troiţa,
şi se închină cuviincios”. Dar izvorul poate deveni și loc de
joacă și de scaldă pentru băieții ciobanului Pătru de la stână, în
zilele calde „copiii se jucau la un izvor cu vână groasă,
stropindu-se unul pe celălalt” (vezi povestirea Semnele
muntelui).
Izvoarele îi ajută și pe cei care se rătăcesc pe munte, firul
apei ce se prelinge din izvor fiind calea cea mai bună pentru a
ajunge în vale, la râu. Apa rece a izvoarelor are și rol de
„răcitor”, drumeții muntelui ținându-și sticlele de vin într-un ciubăr pentru caş, umplut mereu cu
apă proaspătă și rece (În nopțile Jigoresei). În aceeași povestire, naratorul și Tăianul pe care-l
însoțește se opresc la izvorul lui Gălăţan, cu apa uşor usturoiată de la leurda sălbatică din jur,
având „ceva aparte, un gust foarte plăcut”; izvorul se afla „sub un buric de stâncă, puternic
apăsat în burta văii”, iar usturoiul uscat îl înconjura „ca un manşon”.
Despre același izvor se amintește și în Zâmbetul Prislopului, tânărul momârlan, ajuns pe
culme, în așteptarea iubitei, se răcorește cu apa izvorului, neuitând să trimită „gând bun” spre cel
care a ridicat și amenajat izvorul: „se repezi înspre izvorul bogat şi rece. După ce-şi clăti mâinile,
apoi faţa, să se ferească de răceală şi să-i mai treacă din năduful urcuşului, bău rar şi îndesat apa
cu gust de leurdă proaspătă, care parcă sătura şi foamea, ridicând cuvânt de mulţumire către ăl de
ridicase totul, bătrânul Gălăţan” (în povestirea Trăsnetul
Dragostei se face referire la un alt izvor cu miros de leurdă,
izvorul mare al Brătanului).
Uneori apa izvoarelor e „cu miros şi gust răşinos, de
mestică de brad”, ca și izvorul de la stâna bătrânului Bunea, din
povestirea Negura, cu țuțur din scânduri și o apă care a preluat
mirosul brazilor din vecinătate, umplând „jgheabul de scânduri
cu apă mirosind a răşină”. O caracteristică aparte are izvorul de
la Stâna despicată: deși izvorul era mai jos de colibă, apa urca,
sfidând legile fizicii („Izvorul de apă e pe stânga, mai jos, dar apa
urcă până aici, prin jgheaburile de brad rotund, nu se ştie prin ce
minune... şi ce apă, de vis!”).
Un izvor deosebit e și cel numit Fântâna lui Daj, din
povestirea Nopțile Jigoresei, „aia cu pânză curgătoare” –
explică Tăianul, unul dintre personaje – „la care fecioru-său,
încă student, a montat un fel de ciubăr cu roată mare şi scripeţi,

Vox Libri, Nr. 2 (71) - 2024 76