Page 79 - VoxLibri 71/2024

Scriitori hunedoreni

urci apa până-n stână cu un deget, habar n-ai cât te ajută când eşti de rând la brânză. Bea şi hai, o
să-ţi spun pe drum”.
Izvorul e și un loc unde se petrec întâlnirile de dragoste (în Mov la Gura Potecului,
bărbatul o numește pe Doina „țărancă de izvor”, amintindu-și: „M-a adâncit în mângâieri ca de
frunză, ca de izvor”, în aceeași povestire, plecând în căutarea femeii misterioase, naratorul își
începe urcușul „pe lângă firul gălăgios al izvorului cu izbuc alături de creştetul Pătrului” (izvorul
„cu izbuc” are debit intermitent, funcționând pe principiul sifonului).
În alte contexte cuvântul izbuc e folosit de autor pentru a desemna orificiul, locul pe unde
apa izvorului tâșnește la suprafață: „Apa avea izbucul într-un rotund de fântână gros cât trupul
omului şi-n jocuri cristaline o spărgeam cu palmele, o aruncam peste mine şi peste rucsacul
înfierbântat, înviorându-mi viaţa” (Atacul gadinei); sau „A ajuns la izvor mângâiat de briza
muntelui, cu suflet deschis şi trup uşor. A aşezat cheptarul pe o piatră lată, alături de izbucul
izvorului, s-a aşezat deasupra şi, ca întotdeauna, a strecurat mâna în şuvoiul rece, cristalin, care
ieşea grăbit din piatra muntelui” (capitolul Oreapa, din romanul Constelația Kogayon).
În O noapte de dragoste, înaintea întâlnirii cu Silvana, tânărul Milu își spală trupul la
izvor: câinele „l-a privit cu mare mirare şi la izvorul de sub culme, unde tânărul şi-a aruncat
aproape totul de pe el şi s-a spălat în viteză, frecându-şi întreg trupul cu şomoioage mov de
cimbrişor de munte, aflat în petice mari pe-acolo”, iar în întâmpinarea iubitei, flăcăul aduce
„două găleţi mari cu apă de izvor, proaspătă, cea care păstra uşor un miros şi gust de ienupăr şi
afin, de jneapăn de culme”.
Dar spălatul la izvor e obligatoriu și după ce tinerii fac dragoste: „Şi, arcuit, bărbatul a
sărit din pat, a alergat gol până la cascada mică din clinul Cotului şi s-a oferit curăţeniei izvorului
cu un chiot care a trezit la viaţă cine mai ştie ce vietăţi rămase în căldura cuibului”, nici Silvana
nelăsându-se mai prejos: „Înşfăcă hainele cu o mână, straiţa cu cealaltă şi alergă în picioarele
goale către stâncării, sub pădure, la izvorul cu ţuţur înalt al Roşiei, unde începu să se spele, cu
atenţie”.
La izvor se pot petrece însă și nenorociri: în povestirea Semnele muntelui (ca și în
capitolul Atacul din roman), Silvana, iubita lui Milu, cea din neamul novăcenilor, e atacată de un
cioban venit din alte locuri, care intenționa s-o agreseze când tânăra era după apă, la izvor, în cele
din urmă fiind pedepsit de tânărul Milu și câinele acestuia.
Pârăile mici au câte un izvor, însă când e vorba de râuri, scriitorul vorbește despre
izvoarele Tăii, ale Streiului, Jiețului, Aușelului etc.; sunt izvoare cu debit mare, apele lor,
întâlnindu-se cu ale altor izvoare de pe versanți, îmbogățind pe parcurs debitul râurilor.
Izvoarele sunt o binecuvântare și pentru oi, câini sau animale sălbatice, adesea, în
apropierea stânei, la izvor, putând fi zărite căprioare coborâte să se adape, dar și mistreții căutau
împrejurimile izvoarelor, scurmând pământul cu boturile în căutare de bulbi și rădăcini. În
Vinovat de moarte, tânărul pădurar plecat să exploreze munții, în căutarea lui Brad, „locuitorul
sălbăticit al Șureanului” care trăia ascuns prin munți, asistă la aceste activități ale
sălbăticiunilor: „Ieşi în luminiş. Deschiderea Scursurilor, dintre Dobraia, Pârva, Arsuri şi Sasu îl
primi largă, în sărbătoare de soare, în zi caldă. Drept în faţă, sus, în pata verde a unui izvor, o
turmă de mistreţi cotrobăia pământul după rădăcini, încercându-l cu râturile”. Sau, în povestirea
Vinovatul din volumul cu același titlu (1999): „Puternică, luna sufla în jarul zăpezii, fugărind
umbre neclare. Sub dâmb, la izvor, o căprioară se adăpa. M-a văzut, a privit lung, a continuat să
bea, apoi a urcat dealul în salturi largi, năruind cu copitele zăpada de jar”.

Vvox Libri, Nr. 2 (71) - 2024 77