Page 76 - VoxLibri 71/2024

Note de drum

sperii nu o puteam percepe. Nu puteam refuza pentru a nu deveni penibil, dar pe drum mai
credeam că totuși vom renunța la idee și ne vom întoarce. Clădirea abandonată de la marginea
șoselei, fără geamuri, cuprindea contururi stranii la lăsarea întunericului. Am urcat pe niște
scări, mai degrabă niște rampe fără trepte, etaj după etaj, iar pulsul și anxietatea creșteau. Apoi
am dat niște ture pe fiecare etaj prin toate camerele care erau pângărite cu graffiti și desene
obscene precum cranii, pentagrame și înjurături. Când am ajuns sus pe terasă am reușit să mă
liniștesc, inspirând și expirând și calmându-mă rațional. Continuam să ne uităm la orizont,
observând luminile unor localități din depărtare. Ascultam picurii de ploaie și alte sunete care
erau perfect explicabile pe acea ploaie. D. spunea că pe terasa de la etajul întâi a auzit niște
bolțari hârșâindu-se, zgomot pe care eu nu l-am perceput. Îmi spunea că trebuie să fiu liniștit, să
uit că sunt acolo pentru a putea vedea ceva. Sus pe terasă vorbea cu putere, iar vorbele lui aveau
semnificații și mai mari în acel decor lugubru. Îmi spunea să nu mă stresez pentru problemele
personale. Părea că știe multe despre mine. Apoi am coborât. Când am ajuns jos, la trei metri de
ieșirea din fundul clădirii, am auzit o voce înăbușită care a scos un sunet, ca un cuvânt
neexprimat complet sau pocit, apoi un pas de bocanc înfundat în podea. - Ai auzit? Daaaa - Hai
să fugim de aici! Și am tăiat-o.
Cercetările mele continuau și aveam un scop în acea tabără care dura prea mult și era
departe de a fi ce mă așteptasem. Apoi evenimentele de acest fel au continuat și au luat
întorsături și mai neașteptate. După câteva zile am plecat pe o vale care se înfunda undeva la
poalele Tatrei. Drumul era accesibil cu mașina și chiar dacă ningea și se așternuse un covor de
zăpadă, mașina cu cauciucuri de iarnă urcase bine până acolo. Am continuat să mergem până la
un punct de unde am înaintat pe jos vreo 20-25 de minute până la o troiță unde valea se înfunda
sub versant, iar curgerile de apă deveneau violente, apoi ne-am întors. Unul dintre amici luase o
bâtă să se apere – Să luăm un băț de aicea!, S: «Da. Pentru protecție împotriva Satanei. Dai cu el
în Satana și se sperie!» Apoi am revenit la mașină. Pe zăpadă se vedeau perfect urmele pașilor
noștri, dar brusc D. identificase și alte urme care aparent ne însoțiseră pe o porțiune de drum.
Erau înguste și ascuțite. Nu se potriveau cu urmele niciunuia dintre noi oricât am fi refăcut pasul
fiecăruia pe zăpadă să îl comparăm
cu acel pas, iar să fi venit cineva în
urma noastră, o persoană străină era
exclus, pentru că zona era izolată
seara, iar în jos de mașină spre sat iar
nu era niciun pas. «Caută tu în
picturile religioase să vezi că așa au
diavolii talpa!» – îmi spunea o
cunoștință căreia ulterior i-am arătat
imaginile. În zadar am încercat să
găsesc o explicație logică. Singura
explicație era că D. vedea lucrurile
astea și reușea să atragă atenția
asupra lor. Apoi D. susținea, greu de
spus de unde îi venise ideea, că
urmele aparțineau Maicii Starețe.

Vox Libri, Nr. 2 (71) - 2024 74