Page 27 - VoxLibri_72_2024

Scriitori hunedoreni

călătorul… Soluția? O înviere, morții au posibilitatea de
a emigra în plină lumină, cu o inimă nouă (Străpuns spre
Emaus, p. 81).
Poezia presupune cultură, mister, legende vechi și
noi, semne, mituri, unii poeți apelează la un trecut bine
consolidat de filozofii, doctrine, idealuri. Ioan Barb se
bazează pe vechile texte ale Scripturii, o istorie cu firul
roșu străbătând istoria omenirii de la Creație, la viața în
triburi, la viața popoarelor, la viața în marile imperii.
Valorile religioase au darul de a pune în evidență forțele
vieții sub o aripă veșnică, pendulând de la o realitate
brutală, la poezie, simboluri, paradigme, paradoxuri,
viața codificată de mituri, legende, pilde, toate ascund
taine de la Geneză. El găsește similitudini între un trecut
ascuns sub peceți și un prezent glisant, cu fragmente
mișcate. Concluzia: „în răutatea bucuriei mele/ simt cum
mă copleșește/ nemeritata iertare” (Nemeritata uitare, p.
80). În sistemele religioase, mai ales în creștinism,
textele prezintă omul ca afectat de păcat, în eroare, cu
limite evidente, dependent de forțele divine. Este un om
căzut în păcat și lipsit de lumină, având nevoie de iertare,
o infinită iertare… Poetul recunoaște că există o răutate și-n bucuria ființei, o spovedanie prin
poezie, sub poezie, eliberat de poezie.
În prefață, poetul Nichita Danilov, scrie despre acest volum: „Căutarea drumului propriu se
arată destul de anevoioasă. Și asta fiindcă, din pricina iubirii, gândurile celuilalt îi ghidează nu
numai pașii, ci și gesturile. Cum să fii tu însuți când trăiești în mijlocul semenilor tăi? Vrând-
nevrând ești contaminat de stările lor, dar și de dramele și însingurările lor” (Singurătatea
celuilalt, p. 9). Prefața lasă un semn: Viața este o iluzie… sau poate nu…
Limbajul este relaxat, corpul poemului se încheagă din elemente spirituale atinse de o
realitate corozivă, simplu, bazat pe fragmente de psalmi, poezie, narațiune cladă, venind dinspre
omul care suferă, cu experiența care a lăsat numeroase tsunami, revolte, răzvrătiri și popasuri
sub măslin.
Poetul a fixat semnul: „Așa cum lumina se destramă în întuneric/ până când îl învinge ca și
cum nu ar fi fost/ sigur/ o să fie o zi în care se va destrăma țesătura/ întinsă peste nimic/ marama
ținută cu grijă/ de brațele voastre neputincioase/ și nu va exista nici un serv/ să le ridice/ și umbra
numelui vostru/ se va descoji ca o rugină/ peste tot ce încă n-a fost” (Semn, p. 69).
Poetul, așadar, se întoarce la viziunea poeziei clasice asupra vieții și morții, țesătura care ne
ține, întinsă peste nimicul prezent, ca în vechea epopee, temă preluată și de Eminescu sau alți
poeți care au ținut în cuvintele lor mirajul vieții. O maramă peste fața lucrurilor, protejându-ne
de lumina dintâi.

*Ioan Barb, Emigrând din altă singurătate, poeme, 88 pagini, Apahida, Editura Neuma,
2023. Prefața Nichita Danilov, cu un CV al autorului.

Vvox Libri, Nr. 2 (71) - 2024 25