Page 26 - VoxLibri_72_2024

Scriitori hunedoreni

genealogiei speciale este prezentat în poemul Poarta, o istorie cruntă și bine susținută de
algoritmul divin: „Cum ai așezat Tu încă din vremea facerii/ Poarta Ierusalimului în fiecare
suflet/ ca în vremea înfloririi să intri în glorie/ să aduci în schimbului pârjolului pacea asinului”
(Poarta, p. 74). Cele trei mari religii monoteiste se trag de la Poarta Ierusalimului, mitul salvării
este legat de un loc, de un eveniment, de speranțe. El continuă narațiunea personală, împletită cu
narațiunea cea mare a omenirii: „de aceea dimineața mă trezesc înger/ iar seara sunt demon/
când gândurile mele au picioare de ceață/ și se topesc în iazul cel fără fund al disperării” (p. 74).
Uneori, în eroarea sa, omul își recompune idolii din fragmente disparate, muncește în orb, dar
gândul iese din amorțeală: „îmi aduce aminte că în Casa Ta/ se coace pâinea păcii/ din grâul
veșnic sădit cândva în Grădina Eden” (p. 75). În final, Poarta Cetății este deschisă în ființa
poetului, a omului care speră, crede, iubește… Sunt semnele: al treilea cântat al cocoșului,
răsuflarea asinului, sânge de Miel, dalele de piatră… Un poem existențial solid, cu trimiteri în
istoria personală și istoria lumii, bazat pe o știre bună, valabilă, adevărată…
Iubirea este văzută dintr-o perspectivă spirituală aparte, poate însemna cădere: „când ne
iubim ne îngropăm unul în altul/ ca într-un mormânt și nu mai ieșim vii/ până în ziua de apoi”
(Naufragiați în destin, p. 18). Peisajul este clădit din: clopotnița veche, monumente funerare,
cerșetorul de la cimitir, căsuțe de vacanță, sau „legătura dintre dragoste și moarte”…
Uneori moartea este o prezență: „Moartea îmi contemplă sufletul/ miroase ca hainele unui
fumător pătimaș” (Nicotină, p. 25). Ea lasă urme, mirosul pătrunzător, trădând căderea, neființa.
Spaima de respingere, una din cele mai abrupte, produce efecte neașteptate, până și femeia
iubită se va obișnui cu bărbatul ei, i se va părea străinul cu „trupul deșirat”, nimeni nu va ști ce s-a
întâmplat, minunile țin trei zile, apoi toate lucrurile „vor fi din nou vechi”… Iluzia dragostei,
copacul sub care s-au iubit tinerii a căzut și el, decapitat într-o noapte, martorul de din cerul plin
de stele…
Mai există speranță, cireșii au înflorit iarăși, inimile se leagă prin mirajul învierii naturii (Au
înflorit cireșii, iubito, p. 52). Poetul constată, referitor la perechea aflată sub vraja iubirilor: „ce
suntem noi mai mult decât/ două șoapte înghețate/ pe buzele lui Dumnezeu/ ca două picături de
sânge/ ce cad din aceeași rană” (Rănile însingurării, p. 60). Totul este atins de tristețe, dar și de
certitudine, de durere, dar și salvare, depinde doar de cei doi… Povestea lui, povestea ei, o
„poveste de dragoste/ abandonată/ ca o mireasă de fum/ alergând desculță pe plajă” (Parfum de
uitare, p. 64).
În acest exod spiritual, apar și elementele realității, ele sunt acute și lasă semne despre
legătura cu lumea prezentă: ploaia, radare, torpilor, autovehicule în mișcare, baraj, bilet la ordin
avalizat, străzi de sticlă, flacon de parfum, rochiile femeilor etc. Cea mai pertinentă amprentă a
realității este Revoluția din 1989, un spasm colectiv, cu efecte asupra oamenilor, iar poetul simte
acut evenimentul „un gol rămas în urma abandonării nimicului,/ în locul emblemei decupate/
poți vedea infinitul pictat în albastru” (Stela funerară ca un steag, p. 78). Timpurile au semnele
vii, o criptogramă, pecete a unei rătăciri în cheia unui Destin, fie el colectiv, fie personal. Un
mesaj codat, descifrabil pentru cei inițiați, posesori ai codurilor secrete care bântuie societatea.
Ele se află încrustate în sfera destinului, acolo unde evenimentele au un orizont al lor, bine
stabilit.
Această emigrare se încheie în codicele unei călătorii, asemenea celei spre Emaus, în
întunericul înghețat poetul simte o prezență alături de sine, dispusă să asculte povestea celui care
a murit în picioare, într-un trup rătăcitor, fără ca apropiații să întrebe cine este, de unde vine

Vox Libri, Nr. 2 (71) - 2024 24