Page 24 - VoxLibri_72_2024

Note de drum

deasupra olanelor arse de soare. Pescăruşi care
descriu traiectorii frânte dinspre cer spre marea pe
care acum nu se mai mişcă niciun val. Nesfârşirea
este ireal de palpabilă. Catarge nenumărate, „sute
de catarge”, miros de alge, de scoici, de epave
mistuite în adâncuri. Soarele de un roşu sângeriu
intră în mare, colinele primesc nuanţe de foc.
Cuvinte care, din nou, vin şi pleacă, auzite parcă
pentru prima dată şi, totuşi, aşteptate dintodeauna.
Picturile lui Van Gogh într-o succesiune ameţitoare,
cu chiparoşii, câmpurile, colinele, cu privirile şi
gesturile fixate în veşnicie. Orizonturile tot mai
îndepărtate, chemate de nesfârşirea mării.
Stânci încremenite pe insule ce abia se
desluşesc în larg. Un Crist de lemn, vechi de sute de
ani, veghează veşnicia unui cimitir. Cuvintele, iar
şi iar, îşi iau zborul şi nu pot ajunge din urmă
gândurile care încarcă tăceri ce se cer umplute.
Există oare acest curaj?
Şi din nou marea. În prezenţa ei, totul
devine tăcere, o tăcere care vorbeşte. Paşi care se
pierd în nisipul ud, valuri albe, uşoare, şterg urmele
şi le coboară în adâncuri. Vânt ce aduce mireasmă
de răşină, de pini, acei pini ca nişte umbrele, cu
scoarţa a cărei căldură trece prin degetele care o mângâie. Turme de oi sub pâlcuri de măslini cu
frunze ce au irizări de argint.
Clipa zboară din nou. Totul va fi la trecut, totul va dobândi alte dimensiuni, într-un alt
timp...
Golful este de o frumuseţe sălbatică, de început de lume. Din zare, ar putea oricând să
apară o galeră romană, o fregată, o corabie cu pânzele umflate de boarea dimineţii. Stânci care
coboară abrupt spre mare. Cuvinte care pleacă spre alte orizonturi, cuvinte care rămân şi îşi caută
locul. Aici, pe malul golfului. Şi peste toate, din nou, vâltoarea gândurilor, ca o farandolă ce nu-şi
mai află cadenţa firească. O flaşnetă trimite ecouri de romanţă veche, la umbra unui platan, lângă
o biserică ale cărei vitralii le străpunge amurgul de martie.
O lumânare pâlpâindă şi, în jurul flăcării, alte gânduri la fel de nerostite. Imaginea unei
străzi înguste, cu case de piatră străjuite de platani, cu trepte roase de vreme. Va rămâne şi ea o
amintire. Cuvintele împresoară totul ca o pânză fină de păianjen, o pânză inofensivă.
Pâclele dimineţii, lăptoase şi grele, se lasă peste coline până spre linia unde se ghiceşte
marea. Până când orizonturile se estompează şi intră în amintire. Până când ultimul sunet de
chitară se aude din ce în ce mai slab, tot mai departe, în acest trecut-tezaur. De acum încolo,
această muzică, aceste ritmuri se vor auzi numai în suflet. Multă vreme. Atâta timp cât va exista
pe lume această mare, nu alta, cu golful şi stâncile ei, cu catargele ei. Timpul se opreşte.
Încremenirea cuprinde totul, în afară de sunetul chitarei şi de acel foc de seară ce va rămâne
aprins. Pentru totdeauna. Ca să lumineze veşnicia.

Vox Libri, Nr. 3 (72) - 2024 22