Page 26 - HURUBA.cdr

Biobibliografie Dumitru Huruba ,

Din grămadă, imposibil să nu-şi dea vreunul în petic. Im-po-si-bil!, şi-atunci, soarta
lui e în… mâinile mele. Ocaziile sunt
fluviu-Amazon cu pororoca lui cu tot.
Societatea, realitatea, oamenii în

general, îmi oferă atâta materie primă,
încât sufăr adesea că nu voi trăi ca să-
mi duc la îndeplinire măcar proiectele
important-literare. Oare se înţelege că

sunt un individ sociabil? În consecinţă,
consider că lipsa de contact cu
oamenii, cu lumea, este o pierdere
irecuperabilă şi îţi şi anulează

indiscutabil condiţia de scriitor. Fix din acest motiv, oricare persoană poate fi un
personaj al unui text de-al meu. În esenţă, însă, este bine să reţii un amănunt: sunt un
iubitor necondiţionat de oameni…

Îţi place să scoţi în evidenţă defectele oamenilor? Dar calităţile?

Mai ales defectele, ceea ce mi se pare absolut corect pentru un scriitor acuzat de
virusul umoristic. Dar şi calităţile, pe care le pot evidenţia prin implantarea
personajului în conjuncturi doar aparent nefavorabile şi chiar conflictuale. În

general, însă, mă străduiesc, sincer, ca, reliefând defectele cuiva, să i le atenuez, să
fac lumea să priceapă că mesajul meu artistic nu e unul negativ, sau negativist, ci
intenţia mea de a ajuta cât de cât la îndreptarea în bine a lucrurilor. Pentru aceasta,
fără să mă laud, sunt nevoit să fac tot felul de artificii care să arate frumos, adică ilar,
şi mă bucur efectiv dacă reuşesc. În ceea ce priveşte calităţile, sau calitatea unui om,

în primul rând mă bucur să constat, apoi, chiar dacă o fac în felul meu, încerc să
creionez în aşa fel isprava sau isprăvile respectivului, încât acestea să rămână
exemplu pentru alţii. Reuşesc? Uneori, da – mi se spune, alteori…

<<Să nu te încrezi în cel care nu simte puterea muzicii, e apt de orice
ticăloşie>>, spunea Shakespeare. Ai întâlnit asemenea oameni?

Păi, cum! Trăiesc printre oameni, am depins şi depind de ei într-un fel sau altul, am
prieteni declaraţi şi, normal, duşmani ascunşi – însă nu totdeauna suficient de bine

camuflaţi după aparenţe mieroase – pe scurt, mă simt, şi sunt?, un individ
<<aparţinând cetăţii>>, cum a spus cineva şi, în plus, cum foarte bine a lămurit
lucrurile Nichita Stănescu, sunt un locuitor al limbii române, parafrazându-l
oarecum pe Terenţiu cu a sa zicere: <<Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e

străin…>> Da, în zicere, Shakespeare a avut dreptate. Problema e, însă, că, între
timp, au mai trecut nişte secole, iar principiile şi moravurile au cam luat alte forme

24