Page 83 - vl_46

Secvenţa lingvistică obţinută face aluzie, prin intermediul analogiei fonetice şi grafice, la
modul dur şi ridicol în care ex-preşedintele Americii a pierdut alegerile pentru un nou mandat, fiind
învins de democratul Bill Clinton, asupra căruia trece acţiunea verbală sinonimă cu a îmbrânci, a
trânti, ceea ce oglindeşte expresiv lupta deschisă, dar înverşunată pentru putere.
Echivocul ortografic poate rezulta şi transformând un segment dintr-un nume propriu compus
în abrevierea denumirii unei instituţii cunoscute. Se observă această modalitate de obţinere a figurii de
stil numită în textul de mai jos: „«Tartuffe» [...] prototipul nesincerităţii şi capacităţii de a induce în
eroare [...] era numit în permanenţă (în piesa de teatru cu acelaşi nume de Molière, s.n.) „om de
bine”... Ca să vezi cum „se leagă” oamenii de bine între ei dincolo de timp, de spaţiu, de ficţiune şi de
realitate... E drept că mai sunt şi deosebiri. Bietul Tartuffe! În piesa lui Molière e, în fine, demascat şi
pedepsit de rege. Ei, dacă era la noi, ajungea ambasador în S.R.I. Lanka – vorba poporului.”
(„România liberă”, 1991, nr. 14442, 29 mai, p. 1)
Pe harta politică a lumii există o ţară cu numele Sri-Lanka. Primul element lexical al numelui
propriu compus sugerează autorului transformarea lui prin modalitatea ştiută a abrevierii denumirii
unei instituţii, obţinându-se: S.R.I. (adică Serviciul Român de Informaţii). Intenţia, cu dublă adresă a
autorului, a fost de a biciui o anumită mentalitate şi un anumit comportament, atât a unor membri ai
numitei instituţii, cât şi aceea a unor reprezentanţi ai puterii. Ironia devine astfel muşcătoare până la
sarcasm, căci simbolul ipocriziei, exprimat de antonomaza, de acum cunoscută, tartuffe, intră în viu
contrast cu etica ce trebuie să stea la baza promovărilor într-un serviciu de o vitală însemnătate pentru
ţară.
Este expus, în continuarea rândurilor de faţă, un alt aspect social care a generat utilizarea
procedeului în discuţie. Este vorba de Legea 15. În legătură cu aplicarea acesteia, s-a observat că
premierul Roman nu a pregătit cum se cuvine populaţia ţării. Ar fi trebuit să discute cu liderii sindicali,
să ducă o campanie de informare a oamenilor prin mass-media. Or, neiniţierea unor astfel de activităţi
a generat un val de contestaţii şi o permanentă tensiune socială. Situaţia creată l-a determinat pe
primul-ministru să declanşeze operaţiunea de remediere a efectelor impactului social al aplicării
acestei Legi, în speranţa că o intensă activitate propagandistică este binevenită în acest scop.
Iată cum comentează acest aspect autorul articolului intitulat: Capul ROMANului cel de pe
urmă:„Pentru astfel de situaţii avem o expresie sugestivă – capul românului cel de pe urmă (n.n.) –
care vrea să spună că mai bine mai târziu decât deloc. Ar fi deci de dorit ca dezbaterea aceasta
întârziată să capete necesarele valenţe de autoritate, atât de necesare acestui proces de a cărui reuşită
– sau nereuşită – depinde însuşi viitorul nostru. Şi nu numai cel economic. ”
(Capul ROMANului cel de pe urmă, în „Libertatea”, 1990, anul II, nr. 269, 7 noiembrie, p. 1)
Autorul, prin titlul ales, prezentarea deformată a expresiei: mintea românului cea de pe urmă, a
vrut să sublinieze faptul că premierul a înţeles în cele din urmă ce ar fi fost necesar să facă în legătură
cu pregătirea cetăţenilor pentru aplicarea unei legi, adică adevărul general valabil al expresiei a fost
concretizat în comportamentul particular al domnului Roman.
Alte echivocuri ortografice apar într-un context mai larg: „Am privit, de multe ori dezgustaţi,
meniul cu aplicaţie intermitentă afişat pe frontispiciul originalelor noastre prefaceri:
a. Micul dejun – mici (promisiuni); cafea cu to(r)t ce ai supt de la mama;
b. Dej(unul) şi Dej (doi) – creier perforat cu garnitură de arde-i copţi.
c. Five o'clock – ce-ai crezut, că s-a schimbat ceva?
d. Cina (cea de taină) – friptură de opoziţie în suc propriu; gem cu fri(ş)că. [...].
e. După preocupările di-urne era firesc să urmeze o siestă reconfortantă.
f. Iar democraţia, demnitatea şi libertatea nu se transmit prin car...tele!”
(„Mileniul trei”, 1990, anul I, nr. K, p.7)

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 81