Page 88 - vl_46

Scriitori din judetul Hunedoara
,

poartă către puritate?// Te-ntreabă suflete/ te-ntreabă şi socoate// Şi puritatea-ar fi să fie/ prin grele
renunţări atinsă?// Te-ntreabă suflete/ te-ntreabă/ arădicat spre zarea aprinsă”. Doar astfel ar mai putea
fi posibilă salvarea din deşertul existenţial în care ne zbatem, în acest univers întinat de vulgaritate şi
minciună: „Va coborî spre noi ca luna/ umplând de viaţă un pustiu?// Dar cum vom ocoli minciuna/ că
pentru noi nu-i prea târziu?” (Să fie pierderile acestea).
Poemele reprezintă, astfel, rostiri ale sinelui, sub semnul incontestabil al valorii, chiar dacă
tărâmurile iubirilor de odinioară sunt tot mai îndepărtate, lăsând loc solitudinii (O, îndepărtatul meu
tărâm), iar răul (ascuns îndărătul „chipurilor
nopţii”) pândeşte, poeta neabandonând nicio clipă
speranţa, credinţa în semeni şi în puterea
Cuvântului: „Vom aduce flori/ păsări şi drapele/
vom căuta chipuri de oameni şi zei –// acoperind
pereţii cu ele/ ne vom amesteca şi noi printre ei”
(Acestea sunt chipurile nopţii).
În contrast cu faldurile/ evantaiele verii,
noaptea („cu cearcăn sidefat”) e un motiv reluat în
poeme, ca simbol al distanţării discrete de
stridenţele lumeşti, când sufletul, tot mai palid
(strălimpezit însă), alege să se închine „steagului
morţii” (Mistere domnind). Persistă, în paralel, şi
motivul stelei călăuzitoare, ca semn al năzuinţei,
dar şi ca substitut al celui iubit/ râvnit (ca în poemele
Stea sau Puteai fi o stea). Însă stelele, ca de altfel şi
soarele ori luna, reprezintă metafore ale iluminării,
menite să dea sens răstimpului nostru existenţial:
„Eu mai vreau stelele toate/ şi vreau şi Luna/ şi
vreau şi Soarele// eu mai cred în izvoarele/ acestei
lumi –/ fermecatele// Eu mai cred/ că niciuna din
clipele/ acestei vieţi/ nu e-n zadar// Veşnicia/ şi-a
picurat în ele/ caratele” (Eu mai vreau stelele toate).
Prin poemele sale, Sânziana Batişte ne oferă
o lecţie de încredere în puterile noastre. Chiar
imperfect (şi insuficient) din punct de vedere carnal,
prin spirit omul nu poate fi decât o fiinţă biruitoare,
cheia izbăvirii fiind regăsirea adevăratului făgaş
alături de ceilalţi („aş vrea să cred/ prieteni/ că exultând ne-am regăsit”), sub semnul izbăvitor (divin)
al iubirii: „Şi nu mai sunt cioban străin/ mânându-mi turmele de vis/ prin văi adânci// prin scai şi spin/
cu umbra morţii în iris// Cămaşa dragostei ni-i steagul/ ce-l fluturăm neosteniţi// Veniţi acum/ veniţi
acum/ visaţii mei prieteni/ rătăciţi” (Când mă atinge electric speranţa).
Al doilea ciclu, Către Lilith, înmănunchează şapte poeme, dintre care două datate (1982,
respectiv 1983). Întruchipare a frumuseţii, dar şi a decăderii, Lilith e numită când „sărmana mea soră/
nemuritoare” (Credeai că-l prinzi), când „frumoasă/ regină de zi/ şi de noapte” (Mai complicat decât o
stranie galaxie), poemele-scrisori degajând un aer de reproş, dar şi de compătimire („cu milă ţi-o
spun/ şi cu îngrijorare”). Considerată o fiinţă „a beznei”, vrednică de dispreţ, Lilith devine o ţintă
vulnerabilă a monologului poetic („Gura ta minte/ ochiul înşală// Lilith eşti o greşeală”), în

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 86